#vama #rosiamontana #unitisalvam #control #carol53 #fanfest #prefanfest

S-a împlinit un an de când sunt înapoi în țară. Am tras niște concluzii. Nu are rost să mă mint și să vă mint. La două săptămâni după ce m-am întors, aveam job. Deci, vrăjeala cu: „nu găsești de muncă în România“, nu ține! E adevărat, unele joburi sunt mai bine plătite, altele mai prost, dar de muncă se găsește. Și dacă ai o facultate și te ajută și mintea cât de cât, nu trebuie să muncești chiar într-o latrină. Și nu, nu cred că : „ești norocos!“. Nu sunt norocos, am muncit pentru asta. Am investit în mine. Și nu, nu a fost ușor! Nu este pentru nimeni ușor. Nu are nimeni mai multe probleme decât alții – desigur, dacă nu vorbim de o boală incurabilă sau lucruri cu adevărat nasoale. Am început să cunosc oameni. Cercuri de oameni ”la moda”. De multe ori eu tac și bag la cap. Sunt drăguț la început, apoi cu timpul explodez, când observ cam cum se învârt lucrurile. Am ratat Street Delivery anul trecut. Bine că s-a întâmplat așa. Am ajuns în Vamă. Marea Vamă! Dezamăgire totală. Costineștiul s-a mutat acolo. De fapt, e mai rău. În Vamă, impresii la greu. Toată lumea e cool. Dar e un cool mai special, așa! Un cool în care găsești di tăti pentru toți. Dar îmbrăcate într-o aură de intelectualism semi – bio – vegan, cu hippy on top. – Hai, bă, că e mișto, ce dracu! S-o numi Globalizare? Hmm…idiotizare? Vamaioți, frate! Nu ești vamaiot? Nu sunt vamaiot? Nu suntem vamaioți? Nu sunteți vamaioți? Bă, da’ un pic de personalitate, aveți? Poveste adevărată: În Control, o altă bombă moderno – hisptero – drogăngeală și muzică pe suferință, cu 3 retarzi la masă – mă cunoșteau, mi-am dat seama pe la sfârșitul discuției. Unu’ zice: – Mergeți în vamă? Am un loc în mașină! Zic: – Nu merg în Vamă; eu merg la Mamaia sau Neptun. Ochi holbați, apoi priviri condescendente, zâmbete pe sub mustață. Eram un „loooseeeerrrr“ . Trecem apoi așea frumos prin Carol 53. Te ia capul: Este o casă părăsită, unde se adună ei. Specia asta aparte. Se aduna „poieții“ și „ muzicienii“ și „hartiștii“ și oamenii speciali, frățioare. Atât de speciali, încât nu se mai suportă. Dar ei se mișcă natural așea, o dau pă simplitate. Era unu’ la o orgă – nu mai dau nume, că n-are rost – da’ vă recunoașteți și vă tăguiți voi, fraierilor, dacă aveți un pic de sânge în instalație – cântă o muzică spațială așea, foarte specială, să moară bibi – zici că era din genericul de la desenele alea animate de pe vremea lui Ceaușescu – erau unele spațiale – în timpul ăsta, o poietă și un poiet, făceau un fel de „featuring“ în versuri – dacă se pot numi versuri – așa cu voci fără voci – cu talentul ăla special, pe care îl ai atunci când nu ai talent; băi tăticule, niște răgete. În timpu’ ăsta, publicu’ în extaz stătea tolănit pe jos, fumau iarbă – hașiș, probabil – și pastile, sugeau din sticle și atingeau Nirvana. Un subsol dezafectat, lumină difuză. Poieta și poietu’ s-au schimbat și au apărut alți pretendenți la premiile Grammy. Grame? Nu au aștia bani de Coca, prale. Am rezistat 15 minute. Bă, retarzilor, o ardeți pe Berlin așea. Păi, stiți de ce fac ăia din Berlin treaba asta? Că sunt toți plini de bani și nu mai știu ce să facă cu ei înșiși. Tineri debusolați. Un pic de ordine și disciplină Germană nu ați fi luat de la ei. Că tare mi-e că dacă vă deschid șifonierul la jumate din voi, stau lucrurile aruncate claie peste gramadă, bă! Shit, deci încă un loc notat cu X pe lista mea neagră. Și ajungem la Uniți Salvăm. Da, am fost și eu 2 zile. Hashtaguri, twitere, facebokuri, pagini, etc, să fim proactivi, să fim voluntari. Să fim…! Toată floarea cea vestită a întregului București, pă felie acolo –  că vorba aia, din Control mergem la protest. Organizatori, jurnaliști independenți, cu state de plată de la Soros – cică le zice Burse – pardon, a sărit discu’! Granturi, frate, se cheamă. Păi, stai așa, nu cumva voi spălați la cap o bună parte a tinerilor? A, pentru asta primiți bani? Păi jumate dintre voi sunteți prăjiți de la droguri, frate! Sunteți semi-autiști. Ce schimbați voi? Ha? Hai să nu ne mai mințim, ați fost lăsați să protestați, nu ați blocat voi, bă, strada; ați fost mânați ca vitele, așa ați blocat voi 3 troleibuze la Universitate și Poliția spărgea semințe. Revoluționari? De carton, da! Masă de manevră. Snobisme. ”- Eu am fost mai la început, chiar de la început cu Roșia!”

Iți dai seama ce titlu șmecher ai tu! Ai fost de la început! Am văzut chiar om tatuat cu frunza de la Roșia! Se știe cine e. Îți dai seama cam cât creier iți trebuie, să îți tatuezi așa ceva! Sunt de acord că tatuajul trebuie să fie ceva personal, reprezentativ, etc. Dar cum să îți tatuezi frunza de la Roșia? Păi echivalează cam cu a-ți tatua SMURD sau figura palestinianului de la SMURD. Să dau un exemplu mai bun? Binee, Vier Pfoten. Asociația aia. Hm, sau nici ăsta nu e bun? Mă lungesc…

Ideea e așa: manevră mare la mijloc! Săracii purtați ca oițele prin tot Bucureștiul…, mame cu cărucioare, isterie, păcăleală, plânsete; bă, nene, mie mi s-a făcut silă! Mai ales că mi-e foarte clar că sunt câteva personaje care trag bani la greu din prostia asta. Nu e protest, bă, e modă! E să fi cool! Să te faci că îți pasă. Ei, treaba asta s-a lungit și într-un festival. Fan Fest. Din nou voluntarism, hai să mergem, să jucăm baba oarba și țară, țară vrem ostași. Hai, bă, că noi schimbăm! Da , mergem să ne îmbătăm în capita cu Faaan, să fumam cuiuuuțeee, să ne babardiiiim, să facem procesiuni mortuareee, să recităăăm, să cantăăăm, să facem horaaa, cu floricele în păăăr, să fie pace și bine în lumee, că nu ne furăăăă aștia, băăă, țaraa! Bă, băieți, țara e furată. Și v-au furat și pe voi, odată cu ea. Chiar nu vă dați seama cât de pervers e jocul? A, da, stai, că mai facem ceva; facem și un Pre – Fan Fest! De ce? Ca să mai vedem cine e spaaart, cine cu cine se mai arde în chec, să mai băgăm niște Romeo Fantasticuuu…, să punem țara la cale! Activitate maree, maree la Fabrică! Dar, stai bre, că noi mergem de fapt că ne pasă, ne place acolo, e aer curat, e iarbă, e căpițe, e localnici…, e simpatici , e bio. ”Ieșiți din casa, dacă vă pasa!” Yeah! Ajungem spre final la Train Delivery. Bă, nene, m-am cerut eu acolo de data asta. Voiam să văz cum e Iexpoziția – a fost ok, în sala regală, ma rog frumos maxim. Dar, pe peroane, zici ca erai la nebuni. Iar găsiseră una d-asta care răgea niște versuri penale pe o muzică electronico – spațială, bărbați îmbrăcați în femei, oameni fistichii, fete deșănțate, „lumea bună“ a orașului, multe bărbi mari, luungi, lungi de tot, ochelari, hipsteri, bike-ri, gay, tripați, fumați – avem de toate categoriile. Îți dai seama, toată cultura era în stradă. Oameni nu prea am văzut. A fost pentru mine prima și ultima dată. Vă mulțumesc frumos ca m-ați expus, dar de acum voi lăsa locul altcuiva. Vorbeam cu cineva dăunăzi de treburile astea. Se cheamă sindromul Peter Pan. Oameni la 30, 40 de ani, se comportă ca niște puști de 20. Fără direcție. Nici o direcție. E cool să fii cool, da’ credeți-mă pe cuvânt, chiar nu e pentru toată lumea. Dacă am îndrăznit să fac o glumă mai nesărată pe marginea celor de mai sus, am fost avertizat – cu buna intenție – că îmi stric imaginea. Că mulți dintre ei mă simpatizează. Este foarte bine, mă bucur că mă simpatizați; eu pe voi nu prea pot. Sunteți plictisitori. Sunteți la fel. Aceleași discuții, aceeași blazare intelectuală, același voluntarism, același snobism, aceleași droguri, aceleași fotografii, aceleași poezii, aceleași figuri, aceleași femei, aceleași locuri. Viitorul nu sună bine. Chiar deloc. Un tineret stors, fără vlagă, controlabil; mentalitatea de turmă primează – viitorul sună…exact cum sună muzica pe care o produceți voi, după doua jointuri. Iar modelele, acești veșnic prezenți organizatori și oameni de bine, să știți de la mine, își trag bănuții liniștiți, iar voi mergeți după ei ca vițica în lanț. Bă, da’ vouă nu vă pute că sunteți așa, cam la fel? Trași la Xerox? Cultură artificială. Am zis că, dacă tot e să îmi stric imaginea, să mi-o stric de tot. Păi nu mai scrieți, măi baieți despre mine, nu mă mai publicați, nu mai dați cu like-ul. Cu voi sau fără voi…Banați-mă. Blocați-mă. Dați Ignore. Sunt hater, da, da. Hater cu capul pe umeri. Eu am ales să fiu sincer cu mine însumi. E ceva putred în Danemarca. Ne vedem în Eden? Specialilor! Paul Hitter Sursa: Multumesc.mobi via Ziaristi Online Despre artistul Paul Hitter: Paul Hitter este născut în anul 1982 în București. Studii: Liceul de Artă Nicolae Tonitza, secția Grafică. S-a pregătit și cu Dorel Zaica, Eugen Cubassa, Matei Șerban. Urmează cursurile UNArte și Teologie – Artă Sacră București, pe care le întrerupe, însă, pentru că la 22 de ani se autoexilează în Germania, unde urmează cursurile  Academy of Fine Arts, Munich. Pentru a se întreține și a urma cursurile, face munci diverse – ”femeie de serviciu”, barman, etc. În puținul timp liber rămas, pictează. După mai multe căutări ale unui stil care să-l reprezinte, Paul inițiază stilul numit de el ”Expresionism Balcanic”. ”Am venit să învăţ, urmam o facultate de arte la München. Îmi place să pictez, trebuia să fac ceva în direcția asta. M-am angajat într-un bar şi serveam la mese. Şi asta am făcut până când m-am reântors la Bucureşti. Dar am ştiut să mă adaptez condiţiilor de acolo, mi-am făcut prieteni şi am început să ies. Trebuie să recunosc că cei mai mulţi erau străini.”  Ajunge să se orienteze către comunitatea tigănească, să o  cunoască, să o înțeleagă și să-și aleagă dintre membrii ei subiectele picturilor sale. „Eu am reuşit să mă înţeleg mai bine cu ţiganii aici decât cu românii. Mi s-au părut mai sinceri şi mai aproape de mine. Cumva m-am regăsit în marginalizarea lor și i-am luat ca atare. Nu am avut niciun fel de conflict cu ei acolo. Cei ”culți” din comunitatea rămasă în țară m-au acuzat de discriminare după ce într-o expoziție pe subiectul acesta (sic!) am venit cu niște benzi desenate cu ciori, svastica nazistă vs Europa, un drac vs un înger, etc., scris pe ele câteva enunțuri sugestive, gen cioară borâtă, țigan – român, etc., scopul meu fiind să ilustrez aceste stereotipuri exact așa cum sunt ele întâlnite.” Începe să expună în Germania: ”La vernisajul de absolvire a facultății a venit un puhoi de lume, sunt interesați de artă, le place să iasă din casă, să socializeze… e altfel. Și când mă gândesc că eu munceam în bar și am putut sta doar 30 de minute la prima mea expunere publică a lucrărilor… dar am fost fericit, i-am plăcut unei galeriste și așa am început să colaborez”. Acum, Paul este un artist strălucit, apreciat de către unii dintre confrații săi, un om care iubește viața plină de culoare și căldură, tânăr și frumos, deștept și educat și care ni la el că și scrie ! Și-ncă bine! Paul are destule de iertat României și conducătorilor ei: că i-a fost anchetat tatăl la Securitate; că l-au făcut să-și exileze tânăra viață prin țări străine; profesorilor – unora – că n-au fost în stare să-i aprecieze originalitatea; românilor dinafara țării, care-au fost atât de plini de sine,  încât l-au împins să caute – și să găsească – mai multă căldură, înțelegere și afecțiune la comunitatea țigănească și doar Paul știe cu câte situații de viață mai are încă de lucru, până se va fi împăcat! S-a împlinit un an de când Paul Hitter s-a întors în țară. Un tânăr care ne-a demonstrat că, dacă ai o pasiune, nu ți-e frică sau rușine (sic) să muncești, poți să fii autonom, să-ți îndeplinești pas cu pas visul, să să fii co-creator al viitorului tău! Paul, bine-ai venit în paginile revistei noastre  ! http://balkanexpressionism.wix.com/paulhitter Și trailer-ul filmului despre Paul Hitter, ”Exil”: Cristina Ghenof/ Multumesc.mobi Foto Paul Hitter: http://paulhitterfotos.blogspot.ro/ Foto deschidere: Mihai Tociu