Nicolae Purcărea – Neînfrântul! Diferenta dintre un Roman si un Patapievici. Interviu cu un mare mester al traditiei populare, fost detinut politic 20 de ani ca legionar

Posted by
|

1

 

Neculaie Purcărea – Neînfrântul!

Diferenta dintre un Roman si un Patapievici

2

 

 

A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan in munti, ceea ce atunci, în anii ’50, însemna „bandit”. In total, peste 20 de ani de temnita. Acum ne spune: Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără! Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp 

 

 

Părea a fi o seară ca oricare alta când lucrurile au scăpat de sub control și întâlnirea cu un domn a cărui vârstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vârtej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpânești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn în vârstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca în Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele. Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură în lemn dedicată Zilei Naționale a României, ne-a vorbit mai mult de o oră, într-o sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, în marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu. Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei întregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi într-o altă dimensiune, într-un alt univers. A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de gratie 1949, însemna „bandit”. In total, 20 de ani de temnita. Asta, în câteva cuvinte. Destul de zgârcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile:

3„Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce în Munții Argeșului, în regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui. Viață de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață în care ne înregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori înconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte în altul. Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot români, copii de țărani. Să știți că, atunci când ne înconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe într-un fel, să ne prevină. Încercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire – câțiva care au deschis focul au fost împușcați – dar până la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gândul acesta, al trădării, îl mai hărțuiește din când în când, căci tot timpul îi e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit în casa din Șchei atunci când înnopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu (foto dreapta), era, la rândul său, neîmpăcat cu acest gând al trădării: „…4 martie 1949…. deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( într-un loc se spune cu câte 10 000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949.

Fără să vrei, te duce cu gândul la felul cum au fost prinși Horia și Cloșca în noaptea de 27 decembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceiași munți. Istoria oficială se ferește să amintească această pată rușinoasă din istoria vie a românilor, mulțumindu-se să consemneze că cei doi au  fost arestați de armata austriacă, condamnați și trași pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Și nu e bine și nu e drept.4Până nu vom recunoaște că Horia și Cloșca au fost prinși prin vânzare, legați și predați armatei austriece de către șapte nemernici, săteni vecini din satul lui Horia, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta! Târgul trădării s-a făcut în seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, în timpul colindatului, în crâșma jupânului Melzer. Cei șapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde și preda pe Horia și Cloșca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau: Ștefan Trif, Manoșel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieș, George Mătieș și Niculae George. Au primit și arme și muniție, iar în timp ce creștinii mergeau la biserică, ei colindau munții și după trei zile i-au găsit pe cei doi încălzinduse la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscariotul pe Iisus, ci i-au mințit că ei umblă la vânat pentru domni și când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleș și i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-și primească galbenii pe care i-au ronțăit fericiți până la adânci bătrâneți, netulburați nici de alții, nici de propria lor mustrare de cuget. Și au fost destui care i-au pizmuit pentru norocul ce l-au apucat cei șapte! Drept dovadă că așa a fost, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinților Vasile, Grigore și Ioan, ticăloșia s-a repetat pe o treaptă mai înaltă a mârșăviei, prin vânzarea lui Crișan, pe al cărui cap se pusese preț tot în galbeni. Hăituit timp de o lună cine știe pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniș, care îl primește, îi dă de mâncare și adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă și el în Șaza – Lupșa, și cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuțu, Lazăr Lace, Teodor Momeanu, Ioan Șaitu, Irimie Șaitu și Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crișan, l-au legat și l-au dat prins, primind în schimb prețul de sânge. Nu a rămas consemnat dacă au fost și ei oarecum nemulțumiți de cât au primit. Dar nici ei n-au fost tulburați cu nimic cât au trăit. (…). Până când această pagină rușinoasă de istorie nu va fi însușită și înfierată ca să o știe și copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mișei și slugi se vor strânge, alți Trifi, Mătieși, Diniși și Râștei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta și își vor da viața pentru mântuirea neamului românesc.”(Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.) Căci de luptat și de murit s-a luptat și s-a murit!

Tot Ioan Gavrilă Ogoranu, în aceiași carte, redă un raport al Securității din august 1949 privitor la moartea lui Macavei Alexandru (foto dreapta), figură legendară a „bandiților” anticomuniști din Apuseni: „(…). Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentința de condamnare la muncă silnică pe viață, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar și 38 cartușe, un piaptăn de os și una batistă. Macavei Alexandru era îmbrăcat în haine țărănești din regiunea Mușca, pantaloni bufanți de lână de casă gri, veston țărănesc de lână de culoare gri, în cap una șapcă și în picioare bocanci. 5Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaș. Totodată, raportăm că după terminarea acțiunii, făcându-se percheziție domiciliară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele : una raniță tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă țărănescă, pe care o întrebuințau ca raniță, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ștergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de VIRTUTEA MILITARĂ, una medalie CAROL I pentru trecerea Donului și una medalie FERDINAND I din războiul trecut [foarte probabil că decorațiile îi aparțineau lui Alexandru Macavei, fost ofițer activ deblocat în 1946 și participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.]”. Cam aceștia erau cei trădați, adică „bandiții”! Erau produsul unei educații, despre care Neculaie Purcărea ne-a mărturisit următoarele: „Nu putem fi nici şovini, nici exageraţi, căci toate popoarele au de transmis un mesaj, numai al lor. Ni se spunea la şcoală să apărăm etnia şi Biserica. Asta era legea omului pe care îl clădea pe atunci şcoala – legea onoarei, principiul muncii de zi cu zi, al consecvenţei şi ajutorarea fratelui de lângă tine… Conduita se crea prin exemplu”. Prin exemplu, deci. Iată un exemplu din exemplu: fratele lui Alexandru Macavei, despre care am citat raportul Securității mai sus, anume Traian Macavei, a fost executat în 11 octombrie 1950, orele 23.00. Iată ce spune raportul Securității : „Din partea autorităților cerându-i-se ultima dorință a spus că vrea să i se arate fotografia cu soția și copiii și întrucât la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să fie împărțite în mod egal copiilor. Dându-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare: 11 octombrie 1950 Scumpii mei și micuța mea dulce, din fața mormântului meu, vă cer iertare și vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. TRĂIASCĂ PATRIA! Traian”.

6Aceștia erau „bandiții”, dintre care și Neculaie Purcărea a făcut parte, peste 20 000 numai în munți în acei ani, dar mulți, foarte mulți, prin sate, prin târguri și orașe. Iată de ce moartea lor le era necesară noilor stăpâni; de ce trebuia să le piară neamul și sămânța și de ce s-a lucrat atât de mult la asta, prin închisori, pe la canal, prin mine și prin Delta Dunării, apoi decenii la rând prin școli, la spălarea de creiere, pentru a se obține minunata struțo–cămilă a României fără români. Cu „bandiții” nu s-a prea reușit, încă mai sunt care mai trăiesc – slavă Domnului – dar cu viețile în parte distruse, cu tinerețile mâncate prin pușcării; cu spălarea de creiere a mers, în schimb, ca-n brânză, Nicolschi, de exemplu, murind liniștit, de moarte bună, nederanjat și cu pensie mare, fără ca asta să indigneze sau să preocupe pe cineva, „revoluționarii” din decembrie 1989 având grase, grase avantaje, în timp ce foștii deținuți politici și veteranii de război ( de cele mai multe ori ei fiind și una și alta!) au primit câte-o insignă și se așteaptă cu precipitată răbdare „să iasă din sistem pe cale naturală”! Da, așa e: a mers ca-n brânză!

7

 

Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza careia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare. La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu,văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămădit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” – așa cum scria în Politice, ediția a II-a (București, Humanitas, 1997, pag. 50) actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „ Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare.(…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. – , ca Patapievici (op.cit., pag. 63). Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii, sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.”

 

Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania – S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român : „Înainte de8 a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”. Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român ! Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!

Dan ARHIRE / LA DRUM 

9

Interviu cu Neculaie Purcărea:

Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!

Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp 

Vizitandu-l, intimplător, in căsuța sa din Șcheii Brașovului, din Strada Pe Tocile, am rămas fermecați de frumosul romanesc pe care Neculaie Purcărea l-a strans in jurul său de o viață. Activ, la cei peste optzeci și opt de ani, am avut prilejul să-l urmăm și la Tulcea, unde, in 29 noiembrie 2011 a participat la o expoziție dedicată Zilei Naționale a Romaniei. După expoziție domnul Purcărea a susținut o conferință pentru – in special – elevii de liceu din Tulcea, apoi am urmărit impreună spectacolul intitulat Istoria Romaniei in cantece, susținut de corul Acapela Sailors. S-a legat apoi, acolo, un interviu, pe care suntem bucuroși a vi-l prezenta astăzi.

La DrumCeea ce aţi spus mai devreme copiilor, în sală a fost foarte concludent. Acest interviu adhoc nu doreşte decât să şlefuiască aspectele legate de pasiunea dumneavoastră pentru arta lemnului.
Cum ați ajuns la lemn?
Neculaie Purcărea: Lemnul este un material cu care comunici, pe de o parte; pe de altă parte mie mi-a fixat un ideal de viaţă, căci el exprimă mentalitatea romanească, o zonă a spiritualităţii romaneşti, a frumosului perpetuat ca tradiţie, ca să zic aşa. Lemnul te face să inţelegi mai bine spiritul romanesc, căci prin lemn se exprimă cel mai bine, cel mai armonios, sensibilitatea, geniul poporului roman. Din pricina tradiţiei, a perpetuării ideii, a frumosului, criteriul pe care continuitatea spirituală il cere şi il inspiră, lăsind in urmă o comoară de valori. Aşa cum, din păcate, astăzi nu mai este exprimat autenticul!
La DrumCând aţi început?

Neculaie Purcărea: Am inceput in ‘43, ca ucenic al lui Papacioc (părintele Arsenie n. n. – foto dreapta din tinerete), care era un mare sculptor şi care a făcut la Aiud Chivotul, adică Mănăstirea Curtea de Argeş, in miniatură – o lucrare splendidă, domnule, splendidă! Avea şi echipă, nu lucra numai el singur. Apoi, in ’43 in inchisoare la Alba Iulia aveam un mic atelier in care mai lucram și eu, dar cam fără sens, după ureche: mai făceam o tabacheră pentru ţigări, mai niște piese de şah…uite, mai am și acum o cutie de şah de atunci…

10Mai departe, au fost inchisorile, unde s-a aplicat acea politică de exterminare. Am un camarad in viaţă, e medic la Paşcani, care lucrează la o carte despre acest fenomen, in care spune că s-a ajuns pană acolo incat omul insuși a ajuns duşman pentru om! Ferească Sfantul să fi ajuns pe atunci un dispărut. Eu nu ştiu cum a mai rămas din mine instinctul de conservare, care te impinge să mai trăieşti. Că la bătaie, omul nu rezistă prea mult şi devine puţin laş.. Oricat ar fi de grozav. Nu ştiu cum se face că iţi vin amintirile, că de sinucis nu poţi să te sinucizi. Și dacă acolo sau mureai, sau cădeai, nu-ţi păsa cum curge sange de la un vecin, că veneau mereu şi-ţi aruncau –ingrozitor!- unul bătut măr in celula ta. Nu poți trăi constant așa, nu ca pe o intamplare, ca pe un accident, ci ca pe un mod de viața, incontinuu, ceas după ceas, zi după zi, noapte după noapte, an după an! Te-ngrozeşti, te-apucă nebunia…Gherla, Alba Iulia, Aiud, Piteşti, Craiova, Bucureşti, am mai fost prin lagăre de muncă langă Ovidiu, un şantier al Canalului! Barăcile acelea de acolo… După Revoluţia din Ungaria le era incă frică să nu se intample ceva. Pană şi lui Stalin i-a fost frică de regenerare. Că de ce, nu ştiu de ce aveau de gand să ne imprăştie şi in Siberia ca să se piardă toată bruma asta de oameni, că de legionari le-a fost frică! Tare le-a mai fost frică, pentru că in ’39 fuseseră decimaţi şi apăruse iar spiritul lor, in ’40! Un lucru pe care nu l-am ințeles nici acum a fost cum am rezistat noi 20 de ani fără să scadă intensitatea opunerii! Să lupţi cu sistemul in permanență, pentru că trebuia să faci ceva ca să ieşi, să uiţi de disperarea aceasta care a transformat puşcăria in mănăstire şi mănăstirea intr-un act de cultură! Atunci trebuie să faci ceva, trebuie să găseşti ceva de lucru, ca să uiţi de disperarea care incepe să te roadă. Si noi cum am inceput? Noi am inceput prin rugăciune şi poezie, că rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!
La DrumCredeţi că flacăra aceasta poate reînvia?

Neculaie Purcărea: Nu văd cum, dar nu e musai să fie cum cred eu, omul simte, după chipul său se poate vedea ce ar fi putut sau ar putea face. Eu aşa mi-am caştigat toţi copiii. Eu mă uit la om şi-l inţeleg. Aşa i-am caştigat şi pe copiii colegului meu, care mă preferau pe mine, inţelegeau, nu aveau banii care erau necesari şi veneau la mine din situaţia lor amară. Căci mama şi tatăl lor nu se inţelegeau, avand o situaţie grea. Copilul venea plangand la mine, fără să inţeleagă… simțea.11

Altfel era atunci, dar și acum copilul, nepregătit pentru viaţă, termină şcoala şi facultatea şi nu ştie incotro s-o ia! Copilul e pregătit in falsitate! Si cand dă de viaţă, dă de dezastru! Profesorii spun că pregătesc copiii pentru şcoală! Ei trebuie să-i pregătească pentru viaţă! Asta e! Se pregăteşte intrarea lor intr-un jug! Istoria nu ne-a lăsat in juguri! Rezistenţa de pană in ’58 explică mai bine lucrul ăsta. Omul s-a născut cu dragoste de pămant! Nu mult! Era un altoi. Omul nu s-a născut in biserică, omul s-a născut langă biserică. Cu toate cele ce le incearcă ei, nu mai sunt izvoare… Țăranul nu mai e ţăran, e muncitor agricol, el e unealtă de lucru, a căzut. Dacă i-am supărat cu ceva, cu asta i-am supărat, că ei au vrut să devenim unelte de lucru, iar noi ne-am opus! Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea!

La DrumÎn 1943 erați ucenic al Părintelui Papacioc și uite că astăzi aveți la rândul dumneavoastră ucenici! Cum aţi transmis mai departe darul?
Neculaie Purcărea: Aoleu, am foarte mulţi ucenici şi urmaşi in afară de nepoata mea, Zina Manesă Burloiu! Mai am un elev stabilit in Austria, şi care are har, s-a născut cu dalta-n mană, s-a mai pierdut o elevă care lucra extraordinar de spre perfect şi căuta perfecţiunea! Am vrut s-o dau la Arte Frumoase, dar s-a pierdut, a plecat in Anglia să studieze ştiinţe economice… Ce păcat! Multor elevi le-am văzut darul, dar pe toţi i-am invăţat ce ştiam, le-am transmis egal ceea ce am avut a le spune. Mai mult, i-am cooptat pe elevi la tradiţie, i-am făcut părtași, apropiindu-i de pămant!
12

La DrumAdică aţi dat “din mână în mână”!
Neculaie Purcărea: Chiar aşa! Că nu se-nvaţă decit după 30-40 de ani de experienţă, in care a trebuit să şi citesc, să studiez, o mulţime de cărţi de etnografie (probabil aţi luat cărticica mea de la masă!) a trebuit să tot culeg pe chestia asta… Elementele componente ale artei populare, pentru că artă populară e şi lemn, e şi lut şi ţesătură, e şi os… și uite așa a trebuit să citesc mii și mii de pagini, să văd sute și mii de obiecte, să lucrez mii de ore, ca să iasă abia o cărticică!
La DrumȘi arhitectura populară, gastronomia populară…tot date din mână în mână!
Neculaie Purcărea: Da, dar astea sunt alte genuri, se socotesc acum lucrurile după categorii. Gastronomia este ceva – arta monumentală, bunăoară, unde intră arhitectura, porţile – altceva! Vedeţi, Zina are acasă o poartă in lucru, după originalul de peste 150 de ani, care se află la mine!
La DrumAm văzut-o când am vizitat-o, dar am mai văzut şi scările…
Neculaie Purcărea: Da, şi scările! Dar imi dau seama că am uitat la conferință ceva important, am uitat să sintetizez din Radu Gyr: 1. „Cele mai crancene infrangeri sunt renunţările la vis!”, și tot el a spus: 2. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” pentru care chiar a fost condamnat. Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp. De poet le e frică! Categoric! Poetul, muzicantul, artistul, intr-un cuvant!
La DrumCum vi s-a părut concertul de astă seară?
Neculaie Purcărea: A fost nemaipomenit, pentru cine a inţeles sensul, momentul acesta inălţător. Am pretenţia că am văzut multe manifestări, insă acesta văzut in această seară este unul pe care trebuie să-l menţionez de aici inainte și pe care, cu siguranță il voi ține minte! El reprezintă mandria unor oameni ca cei din această parte de țară, care –ca şi noi ardelenii – au făcut ceva pentru libertate și ideea națională. Fără ridicare, demnitate și chiar eroismul celor care au trăit candva nu s-ar fi putut! La noi, in Transilvania, stăpanirea austro-maghiară a fost foarte dură, eu ştiu, că din Scheii Brasovului am trăit aceasta! Nu aveam noi, voie, să intrăm in cetate! Cărţile lui Rebreanu sunt autentice, pline de viaţă, sunt adevărate, eu am trăit in Șchei, unde s-a păstrat fiinţa Neamului! Acolo, in casele acelea mici…unde aţi fost la Zina!
La DrumDe unde se intră fără trotuar direct în curte… o lume atât de diferită!
Neculaie Purcărea: Casa lor este un loc de expoziţie, este nemaipomenită! Spiritul omului care a sfinţit locul. Pe valea aia mică…
dintr-o casă veche…atata frumos!
Interviu realizat de Dan NICOLAU
Fotografii de Vlad VOICA

Cititi inca un interviu cu sculptorul Neculae Purcărea:

13

Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură
(Interviu de Ana A. Negru) 
Domnul Neculae Purcărea este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi artişti români, care s-a dedicat de-a lungul vieţii sculpturii tradiţionale a lemnului. Nu e nevoie decât să-i deschizi poarta sculptată pe care se regăsesc motive decorative străvechi, precum rozeta, colţul de lup, zig-zagul, vârtejul sau “soarele de dimineaţă”, frânghia sau simbolul şarpelui, pentru a face trecerea într-o lume a tradiţiilor străvechi plină de însemnătate, pe care d-nul Neculae Purcărea a vrut s-o însemneze şi pe fiecare piesă de mobilier sau obiect decorativ din casa în care trăieşte. E ca şi când întri brusc în alt univers, încât te simţi privilegiat să fii acolo, ştiind că fiecare obiect din casă are povestea lui. Întocmai ca d-nul Purcărea, care, la cei 88 de ani ai săi, a trecut prin multe evenimente şi a cunoscut oameni care i-au schimbat viaţa. Până şi modul în care a învăţat să sculpteze, este cu totul neobişnuit pentru noi, asta pentru că a trebuit să suporte 20 de ani de închisoare în temniţele comuniste, după ce el şi alţi cca 5000 de studenţi au fost prigoniţi de regimul Antonescu şi trimişi la “reeducare” în închisori. Dar, iată că vă dezvăluim aici povestea de viaţă a acestui mare sculptor, considerând-o binevenită şi pentru înţelegerea unor realităţi istorice.
– Domnule Neculae Purcărea, v-aţi născut în anul 1923, aici în Braşov. Cum au fost anii copilăriei dvs în Braşovul de acum 70 – 80 de ani? Ce vă amintiţi cu plăcere de atunci?
Copilăria pe vremea aceea era simplă, dar plină de bucurii. Copilul n-are griji, n-are necazuri, decât aşa, pe ici, pe colo, efemere. În rest, vacanţele le petreceam prin grădini, prin pădurile de-aproape; mergeam prin toate poienile care erau încărcate cu fructe şi ne ump

leam sânul cu mere, pere, cireşe, cu ce fructe găseam. Mai veneam acasă la prânz, dar sporadic, atâta cât să mai luăm de la mama câte-o bucată de pâine cu ceva. Atunci totul era simplu; nu era nici moda, nici măcar tentaţia de a fi mai altfel decât ceilalţi copii. Nu era nici radio. După aceea, la Liceul Şaguna, unde am făcut cursul inferior, era obligatorie uniforma, cu număr, cu capelă, cu tot. Toţi eram la fel.

14

- Ce-i însufleţea pe copii şi pe tineri în acea perioadă? Cum aţi ajuns să vă alăturaţi grupării legionare? 
Când eram eu copil, era exact perioada când mişcarea legionară era în ascensiune. Şi noi, copii fiind, ne luam după grupul cu fanfara militară şi după cântece. Şi aşa am prins şi noi, încetul cu încetul, dragostea de mişcarea legionară. Aşa ne-am inspirat. În plus, în perioada aceea, la mine locuia profesorul Ion Faur din Râşnov (că de-acolo era mama). El era doctor în teologie, un om deosebit, care aduna în jur

ul lui toţi profesorii de la Şaguna. În 1936, apăruse la Şaguna o pleiadă de tineri profesori – majoritatea legionari, care toţi veneau aici şi discutau. Noi, copiii, trăgeam cu urechea şi ne plăcea ce auzeam: se vorbea despre biserică, despre neam, despre necesităţile neamului.

- Ce însemna pentru dvs un legionar pe vremea aceea? Cum înţelegeaţi dvs această grupare?
Cinstit să-ţi spun, n-am înţeles la vârsta aceea, dar vorba lui Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989), care a fost întrebat: Cine te-a făcut ortodox? , la care el a răspuns: Clopotele; că el, copil fiind, se ducea şi la sinagogă, şi la biserică. Pentru el, era totuna, tot slujbă era. Şi-n felul acesta zic şi eu: Cine te-a făcut legionar? Cântecul. Nouă ne plăceau cântecele. Şi melodiile, şi versurile. Aşa, încetul cu încetul, am dăruit joaca acestui crez. Fără să ne dăm seama. Am fost şi puţin dirijaţi, bineînţeles. Ne înâlneam în şedinţe comune cu cei din Făgăraş, cu cei de aici din Braşov, din Ploieşti. Atunci l-am cunoscut şi pe Ion Gavrilă Ogoranu (1 ianuarie 1923 – d. 1 mai 2006), dar şi pe alţii. Apoi, am avut nişte instructori excepţionali. Vedeţi, ca să te ataşezi de cineva, trebuie să-ţi fie un exemplu. Ori noi, asta am avut.15
Nişte oameni extraordinari! Cine ne-a educat pe noi, şi pe mine, şi pe Ion Gavrilă, a fost Gicu Apostolescu, în care vedeam într-adevăr un om pe care puteam să-l urmez, care ne inspira, care ne dădea curaj, care, în fond, ne creştea. În felul acesta, după anul 1940, am continuat să ţinem şedinţe, însă acestea erau pur şi simplu educative. N-aveau nimic politic în ele. Nu purtam arme şi nici n-a fost vreodată vorba de aşa ceva. Însă era bucuria de a ne întâlni cu toţii şi de a creşte împreună. Asta a fost mişcarea legionară. A crescut, a zidit. Lupta antisemită nici nu exista şi nici nu ştiam noi de aşa ceva atunci. Ei, în 1942, am intrat la închisoare. Şi acolo am început şi noi să înţelegem cam ce-i mişcarea legionară şi de ce se temeau ei de noi. Pentru că la închisoare n-am avut voie să avem cărţi legionare, dar în schimb, aveam cartea lui Antonescu, Pe marginea prăpastiei, în care, Antonescu pentru a combate mişcarea, dădea fel de fel de citate din principiile mişcării (legate de muncă, de conduită etc), ori noi pe acestea le învăţam şi ni le însuşeam aşa din mers, pentru că eram doar nişte copii. Din cârpe, ne făcuserăm o minge şi ne jucam cu ea în închisoare. Ba cu mingea, ba cu ţurca. Şi apoi, bineînţeles, eram grozavi! Ne războiam cu administraţia, ne războiam cu primul gardian, pentru te-miri-ce. Şi nu ne dădeam seama că poate fi şi mai rău. Toţi tânjeam după libertate. La ora aceea, aveam puţin peste 18 ani.
- Cum privea tânărul Nicolae Purcarea cei 15 de ani pe care urma să-i petreacă în închisoare? Vă făcuserăţi un plan prin care să puteţi depăşi orice chin?
Aveam program. Şi învăţam, şi ne jucam, şi învăţam, şi ne jucam, iar duminica venea un preot – părintele Popescu, din Piteşi, care ne ţinea o slujbă. Un fel de catehizare, că noi toţi aveam Noul Testament la noi şi citeam în toată ziua câte un fragment.
-Povestiţi-mi despre perioada acelor ani grei. Unde aţi fost prima dată închis? 
Prima dată am fost închis aici la Braşov, după aceea ne-au mutat la Piteşti, prin via Văcăreşti. Acolo am cunoscut mizeria umană, pentru că era tot felul de lume, toţi aşa-zişii legionari. Dar, pe parcurs, s-a dovedit că nu toţi au fost legionari. Pentru că, a fi legionar înseamnă – acum vă spun asta după maturizare – a avea anumite trăiri. A fi bun creştin, în primul rând. Pentru că mişcarea legionară n-a făcut altceva decât să deschidă porţi: spre sfinţenie, spre eroism, spre cinste. Asta a vrut să facă. Oriunde-ai fi, să fii cinstit: cu banii tăi, cu banii publici; să nu te joci. Acesta e marele şi simplul adevăr pe care mişcarea legionară vroia să-l creeze. S-au făcut şi greşeli, nimic de zis. Dar, nu uita: când izvorul porneşte din pădure şi trece peste stânci, durează până intră în făgaşul lui vijelios. Aşa a fost şi cu mişcarea legionară, până şi-a găsit albia, că dup-aceea a intrat în făgaşul ei. Când căpitanul Corneliu Codreanu (foto dreapta sus) a lansat doctrina şi toate principiile, atunci s-a ajuns la o maturizare. Vedeţi, norocul nostru care a fost? Că am rezistat 20 de ani în închisoare. Cum am făcut asta? Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură. Că toţi aveam acolo, tot felul de profesori. Care mai de care mai ştiutor.
16
- Care au fost “colegii” dvs de chin? Şi ce-aţi învăţat de la fiecare? 

17

La Aiud, am stat şi cu nea’ Petrică Ţuţea (foto dreapta, cu familia sa). Domnule, la el ştiinţa era un fel de joacă. Pentru că era de-ajuns să-l zgândări puţin într-o problemă şi el se declanşa. Pentru că mama mi-a spus, că “Dacă la 30 de ani nu am capu’ cât o baniţă, nu însemn nimic” şi “dacă la 40 de ani nu eşti deja înstărit, avut şi la casa ta, nu eşti om”(Petre Ţuţea). Ori el, săracul, n-a avut parte. Pentru că, tocmai în perioada aceea în care putea să dea mai mult, a fost începutul detenţiei lui. El nu se vroia conducător, dar se vroia legislator. El să emane legi, el să emane reguli şi conduite de viaţă. A fost pentru noi un mare exemplu. Şi ne plăcea. Norocul era că mai mergeam la muncă şi el stătea şi vorbea toată ziua.
Aveam o curticică pentru muncile interioare la Aiud şi el stătea pe un scaun şi povestea toată ziua, până venea gardianul şi-l scutura: Bă Ţuţeo, tu n-auzi că trebuie să taci odată? Tot el ne povestea: Mă obligau să scriu împotriva lui Maniu, ori eu, cum să scriu împotriva lui Maniu? Sau a unui confrate. Cum să scriu împotriva unui confrate? Avea o cinste înnăscută. L-am mai întâlnit apoi în Bucureşti, după 1964. Până la moarte a fost neschimbat. N-avea noţiunea valorilor materiale, n-avea noţiunea banului, dar a trăit aşa. Norocul a fost că cei care îl cunoşteau, îl preţuiau. A fost un om deosebit. Păcat că s-a dus tocmai când ţara are mai mare nevoie de un astfel de om şi de alţii ca el: Cioran, Noica şi alţii. Tot la Aiud l-am cunoscut şi pe Părintele Stăniloae (foto dreapta, cu familia sa).
Dar izolarea era aşa de mare, încât tot ce vorbeam, comunicam prin codul Morse şi aşa ştiam cine e alături, cine a venit, cine pleacă. Sau, dimineaţa când ne trezeam, ascultam ultima poezie a lui Radu Gyr, tot prin Morse. Învăţasem alfabetul Morse, aşa, pe parcurs. Şi aveam noi sistemul nostru, prin care nu trebuia să spună tot cuvântul şi aveam semnele noastre prin care răspundeam dacă am înţeles, ca să poată trece mai departe. Din cauza izolării, lucrul cel mai grav în închisoare era amorţirea minţii. Boala cea mai grea în închisoare, nu era alta, decât deznădejdea. Pierzându-şi credinţa, omul intra în deznădejde şi atunci era pe jumătate mort. Nu mai mânca, se slăbea şi se ducea.
A venit în celulă un cetăţean, s-a aşezat pe colţul patului şi stătea. Şi când l-am văzut aşa, am început să-i pun întrebări, ca să-l fac să vorbească. Era pictor.
- Cum, sunteţi pictor şi dvs tăceţi? Nu vreţi să ne povestiţi de-ale picturii? Aşa l-am scos din amorţire. Că dup-aceea, spunea la toţi: Nae Purcărea m-a readus la viaţă! 
Din cauza condiţiilor de acolo, trebuia să ne punem mintea la contribuţie, să învăţăm tot timpul. Rugăciuni, psalmi, poezii, orice! În felul acesta, te situai pe poziţia omului care făcea ceva. În ziua de azi, de ce se năruiesc pensionarii iute? Pentru că nu mai au un ţel în viaţă. Cei care au ceva de făcut în mod continuu, îşi păstrează încă prospeţimea, şi fizică, şi psihică. În închisoare, dacă prindeam un profesor de logică, învăţam logică; cu unul de germană, învăţam germană. Numai rusă n-am învăţat, deşi am avut acolo un profesor universitar de teologie deosebit – Ioan Georgescu (16 martie 1889 – d. 4 martie 1968). O somitate în materie şi cu o memorie formidabilă! A stat 10 ani în Siberia! El a fost numai în lagăre speciale, unde erau foşti ambasadori, foşti miniştri care cădeau în dizgraţie şi erau trimişi în Siberia. El vorbea o rusă aşa de frumoasă! şi noi am zis “hai să învăţăm rusă de la el”. Dar n-am mai avut timp, pentru că ne-au despărţit.
Am mai stat şi cu Puiu (Ovidiu) Cotruş (24 februarie 1926 – 12 septembrie 1977), nepotul poetului Aron Cotruş. Puiu Cotruş era studentul lui Blaga, făcuse şi filosofia, şi teologia, era critic literar, estetician, eseist. Pasiunea lui era dramaturgia lui Dostoievski. Ne-a vorbit luni întregi despre Demonii lui Dostoievski. A disecat fiecare personaj din scrierile acestuia. Tot la Aiud, am stat cu un profesor arheolog, care atâtea mi-a vorbit, încât îndrăgisem arheologia. M-a purtat prin toate erele!
- Cum erau condiţiile de detenţie?
E foarte ciudat. Pentru că dacă lui Stalin i-a fost frică de ceva, a fost mişcarea legionară şi puterea ei de renaştere. În 1945, când s-a pus problema Ce facem cu minoritatea legionară?, s-a propus să fim împrăştiaţi prin Siberia. Însă, apoi s-a decis ca legionarii să fie educaţi şi folosiţi în folosul lor. Aşa s-a născut Piteştiul, unde se făcea o reeducare prin bătaie. Am avut ghinionul să trec prin toate.
- Şi cum aţi rezistat, totuşi? Au existat şi momente “bune” sau “salvatoare” cât aţi fost închis?
În toiul bătăilor de la Piteşti, într-o noapte, am visat-o pe Maica Domnului. Şi sigur că m-a întărit. Spre norocul meu, mâna lui Dumnezeu am simţit-o, pentru că prima fază de reeducare era când tu trebuia să spui tot ce ştii. Ultima fază a fost:
- Mai crezi în Dumnezeu?
La care, am ridicat vreo câţiva mâna.
– Domnule, mai cred.
– A, păi cu tine mai am de lucru.
Singura noastră legătură cu divinitatea era rugăciunea. Fără această rugăciune, n-am fi făcut nimic.
18- Poate că rugăciunea era şi mai importantă când se apropiau sărbătorile mari, iar dvs eraţi închis.
Vă lăsau să simţiţi sărbătorile în vreun fel?  
Nici vorbă! În Vinerea Mare, ne dădeau să mâncăm carne! Că ştiau că nu mâncăm. Şi dup-aia ne dădeau o zeamă chioară. Dar nu ne interesa, pentru că erau şi oameni care ţineau post negru toată săptămâna. Şi rugăciune. Cei care aveau norocul să aibă în celulă şi un preot, erau binecuvântaţi.
Că asta n-au reuşit ei: să ne desprindă sufletele de Dumnezeu. Tot timpul zicea Ţurcanu:
Cu tine mai am de lucru! Deoarece credinţa vă ţine legaţi de mişcarea legionară! 
- Închis fiind, cum aţi ajuns să practicaţi sculptura? De la cine aţi învăţat?
n 1943 – 1944, eram la închisoarea din Alba Iulia. Ne duseseră din 1942 la Piteşti şi de acolo, ne-a transferat la Alba Iulia. Eram o puzderie de copii; vreo 5000; toţi din frăţiile de cruci. Şi, acolo aveam un mic atelier. Nişte elevi de-ai părintelui Anghel (Arsenie) Papacioc (n. 15 august 1914, în prezent părinte la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol) au venit într-o zi la mine şi m-au chemat să mă înveţe ceva. Şi aşa, mi-au pus dalta în mână. Aia muncă! De acolo, am păstrat o tavă deosebită pentru mine, nu neapărat pentru valoarea ei estetică, ci pentru cea afectivă şi pentru că a marcat începutul meu în sculptură.
- Cand v-aţi eliberat prima dată din închisoare şi ce-a urmat?
În 1956, am fost repartizat cu domiciliul forţat în Bărăgan, în satul Lăteşti. Acolo m-am căsătorit în 1957. Soţia era studentă la Iaşi şi fusese şi ea închisă 8 ani. (Dupa Bărăgan, a mai fost închisă încă 6 ani, eliberându-se doar cu câteva luni înaintea mea).
În Bărăgan am stat 2 ani şi jumătate, timp în care am făcut gospodărie, am pus flori în jurul casei, am pus zarzavaturi, am avut capră, găini, porc. Frumoasă gospodărie! Apoi am lucrat. La început ca muncitori necalificaţi, pe câmp. Strângeam baloţii cu paie rămaşi de la secerat. Apoi, am lucrat şi la contabilitate, iar în ultimul timp, făcusem o echipă de zidari. Vreo 20. Aveam un inginer constructor, un meşter zidar şi în rest, aveam preot, avocat, studenţi – toţi care ieşiseră din închisoare. Dar, lucram, şi ce făceam, făceam bine. Învăţam unii de la alţii şi bine-a fost, pentru că ne-a folosit după aceea.
De exemplu, la Aiud, mă luase plutonierul politic la ochi. Şi când venea şi întreba, care eşti meşter nu-ştiu-de-care?, eu mereu ridicam mâna şi spuneam că eu sunt. Eram de toate. După aceea, tot la Aiud, am dat de un braşovean care făcea sobe de teracotă. El m-a învăţat şi pe mine să fac.
În 1958, ne-a arestat din nou şi ne-a dus în lagărul din Noua Culme. Acolo, ne trezea dimineaţa şi ne duceau la munci. Era de Sfântul Ilie, ţin minte şi-acum. Şi era un kilometru în faţă, ca să sapi la porumb. Şi dacă rămânea ceva în urma ta, bâta era pe tine! Acolo, însă, veneau din timp în timp nişte comisii de la Bucureşti. Că şi nouă au vrut să ne însceneze la început un proces. Le era frică de noi. Însă, n-au reuşit şi de la caz, la caz, veneau să ne propună să devenim informatori. Aşa au ajuns şi la mine şi un colonel mi-a spus:
-Domnule, dumneata, mai ai încă 12 ani de făcut.
- Da, dar eu ştiu că ăia au fost graţiaţi.
- Da, dar noi am anulat toate graţierile.
La care eu i-am spus:
– Domnule, eu am trecut prin atâtea, am trecut prin Piteşti, prin Gherla…şi nu pot să mă duc la camaradul meu, să-l trag de limbă şi să vin la dumneavoastră să vă spun. Iar el mi-a spus să mă mai gândesc.
A mai venit de două ori după aceea, m-a luat cu înjurături, cu ameninţări, dar eu i-am dat acelaşi răspuns. Mi-a zis:
- Banditule, tot bandit ai rămas! Te bag în lanţ şi te trimit la Aiud!”
I-am spus:”Domnule colonel, ori aici, ori la Aiud, tot detenţie e, aşa că…
19Neacceptând să devin informator, de la Canal, am fost trimis la Craiova, însă am fost oprit în carantină la Piteşti, pentru zece zile. Acolo, n-am dormit deloc, că tot aşteptam să coboare Ţurcanu. Însă acesta, spre norocul meu, fusese mutat la Gherla. După cele zece zile, de la Piteşti, am fost trimis la Craiova, pentru un proces. Apoi, la întoarcere, m-au adus din nou la Piteşti, tot pentru zece zile. De la Piteşti, m-au trimis la Jilava şi în primăvara anului 1952, ajung la Gherla, unde teama mea cea mai mare era că îl voi înâlni din nou pe Ţurcanu. Dar, alt noroc! Ţurcanu fusese mutat la Bucureşti cu puţin timp înainte să ajung eu acolo. Apoi, am fost scos la munca cea mai grea, la perii de pir. Problema era că pirul acela fiind umed, rodea buricele degetelor şi le lăsa sângerânde. La câtva timp după aceea, am fost acuzat că am trădat marea cauză a demascării, adică prevenisem pe câţiva să se ferească de studenţi, pentru că sunt chemaţi să raporteze. În urma acestui fapt, m-au trimis la izolare. La parter, erau TBC-iştii care aşteptau să moară, aşa că erau microbi peste tot şi la etaj era izolarea, unde săptămânal eram bătut. Asta a durat luni de zile. Condiţiile de detenţie erau mizere. Dormeam pe jos, ni se dădea o zeamă chioară şi la un moment dat, am început să nu mai simt frigul, să transpir, să nu-mi mai fie foame şi, în final, să scuip sânge. Aşa am dus-o luni de zile şi mi-am dat seama ca sunt TBC-ist.
Norocul meu a fost, că după luni de zile, au băgat acolo cu mine un ţăran din Moldova: nea’ Jenică. El era pietros, îndesat, iar eu o mortăciune. Şi atunci a început: Hai, bre! Mişcă-te! A început el să mă mişte şi m-a obligat să vorbesc. Şi am tot vorbit. La un moment dat mi-a spus:
- Dar, bre! Tu nu-i înjuri pe ăştia?
- Nu-i înjur.
- Vai de capu’ meu, oare n-oi fi legionar!
- Ba da, nea’ Jenică! Stai să-ţi povestesc.
Şi săptămâni de-a rândul, i-am tot povestit: ce vrea mişcarea, de ce ne urăsc atât. Pentru că le-am furat studenţii şi muncitorii, care au vrut să devină astfel zidari de veacuri viitoare, adică să fie stăpâni pe munca lor, pe pământul lor. Şi i-am tot povestit lui nea’ Jenică, de uitasem de tot.
El m-a îngrijit, m-a spălat, mi-a luat picioarele şi mi le-a frecţionat, mi le-a pus în mişcare, ca până la urmă să-mi spună:
- Bre, hai să te învăţ o horă de la noi! Tare, tare, cumsecade omul! Dumnezeu mi l-a trimis! 

Apoi, norocul nostru care a fost? Că între timp a murit Stalin, aşa că ne-au scos de acolo.

Revista SATUL
Acasa-la-domnul-Purcarea-Foto-Vlad-Voica-La-Drum-Ziaristi-Online
Interviul din revista La Drum a fost publicat si de Romania Uneste-te!

Da mai departe

Bun venit pe Bindiribli! Alege sectiunea dorita din lista de mai jos