A coborât la oraş după 35 de ani. Trăiește ca acum 200 de ani pe o culme a Munţilor Orăştiei.

Posted by
|

O femeie de 84 de ani trăieşte într-un sat din Munţii Orăştiei ca acum 200 de ani. Spune că trei lucruri contează în viaţa ei: Dumnezeu, oile şi pământul.

Se numeşte Ioana Romoşan, locuieşte în Târsa, un sat de pe o culme a Munţilor Orăştiei, iar în urmă cu şase ani ne mărturisea că nu înţelege cum pot oamenii să locuiască „unii păstă alţii”, în blocuri, şi nu credea că Ceauşescu a fost împuşcat. În ianuarie 2012 a fost nevoită să coboare la oraş, la spital, din cauza unui infarct. Pe durata internării n-a reuşit să-şi dea seama cum merg lucrurile la oraş, însă a reuşit să-i uimească pe medici.

La 84 de ani, singura sa problemă de sănătate este cea cardiacă: „O fost noapte când am ajuns la Orăştie. N-am văzut nimic. Doctorii s-or mirat că, la anii mei, numa baiu’ ăsta l-am avut, cu inima, în rest, nimic – nimic. Când am plecat era zâuă, da’ tăt n-am văzut mare lucru. Numa’ o nebuneală de maşâni”. Femeia nu mai coborâse în Orăştie şi în niciun alt oraş de mai bine de 35 de ani.

 

Singură pe culmea munţilor, mama Ioana găteşte cu drag când are musafiri şi se mândreşte cu colecţia de bancnote de pe vremea lui Ceauşescu.

(foto Remus Suciu)

Trei lucruri contează mult în viaţa “Boacăi”, aşa cum îi zic puţinii ei săteni: Dumnezeu, oile şi pământul. Spune că Dumnezeu îi dă putere să muncească zi lumină, iar oile şi pământul o ajută să supravieţuiască. Mai nou, într-o cuşcă de lângă intrarea în căsuţa ei de lemn ţine vreo 10 pui de care e tare mândră: „Îs de-ăia americani. Le mai dau drumu’ din cuşcă şi tăt după mine vin. Unii mi să mai urcă pă umăr şi acolo stau”. Vara are destul timp pentru cosit ograda şi pentru îngrijit trei petice de pământ în care şi-a pus porumb, fasole şi cartofi. Oile îi sunt acum plecate mai sus în munte.  Acasă are doar doi berbeci şi câteva mieluşele. În fiecare primăvară îşi completează pensia lunară de 100 de lei cu ce-i mai dau oamenii cărora le dă miei pentru dus la târg. „Nu iau pă un miel trei milioane că doară nu-i vacă. Îmi dau oamenii ăştia cam 300 – 400 de mii (lei vechi)”. Ni se pare puţin, iar femeia pare descumpănită. Trece repede peste subiect adăugând: „Ei, banii… io ş-acuma mai am bani de pă vremea lui Ceauşescu”, după care ne arată câteva bancnote de 10, 25 şi 50 de lei. Vreo 400 de lei „comunişti” în total. „N-am avut pă ce să-i dau. Din pensie-mi mai iau de la magazin câte o litră de uloi, o pită, ori o kilă de făină albă. Restu’…restu vine de la ce-mi dă Dumnezeu aicea. Uite, am nucu ăsta mare şi fain. Da’ io nu poci roade nucile. Le dau la o vecină şi ea-mi dă altceva, ce-oi avea nevoie mai la toamnă”, explică bătrâna.

 

Femeia ne lămureşte, în sfârşit, de unde i se trage şi porecla. În 2007, în glumă, ne spunea că i se zice „Boaca” pentru că nu se lăsa dominată de unii şi de alţii şi „bocănea din gură”. Acum mărturiseşte că nu-i place deloc numele ăsta: „Of doamne! Bunicu’ meu o fost într-o vară prins cum fura nişte boci (bostani- n.red.). De-atunci lui i s-o spus «Boacă», iar nouă, la tăţ’ ni s-o spus dup-aia «a lu’ Boacă».

 

Singură, în sălbăticie

24_Boaca_2_thumb_630_380Boaca n-a fost niciodată la şcoală. De mică a fost trimisă cu oile, pe munte. A fost căsătorită de două ori. N-a avut noroc. Primul bărbat i s-a prăpădit de tânăr, iar al doilea „era un beţât şi jumătate care o schimbat şepte muieri”. L-a lăsat ea, şi-a vândut câteva oi şi, cu 5.000 de lei, cu vreo 30 de ani în urmă şi-a cumpărat un teren de vreo două hectare, mărginit de fagi şi mesteceni. Un pârâiaş curat ca lacrima îi trece prin faţa căsuţei de lemn pe care i-a ridicat-o un meşter într-o singură săptămână. Alte două căsuţe, un pic mai mici, servesc drept cămară, iar cealaltă e adăpostul de iarnă al mioarelor.

 

E singură, iar până la cei mai apropiaţi vecini ai ei e de mers aproape un kilometru. „Duminica mă mai duc pi la ei să mai văd să mai aud şi io cum cântă cutia aia (televizorul – n.red.). În rest, îs numa’ p-aici, p-acasă. Am de grijit la mioare, de dat la pui. Plus că acuma-i vară şi, dacă nu-mi cosesc iarba, la iarnă cu ce-mi ţin oile?! Îi tare greu iarna, da’ şi vara. Acuma o săptămnână m-am trezit cu un lup aici, lângă casă. Am ieşit la el cu bâta, da tăt o luat o oaie. Era mare cât un viţeluş, ş-avea o coadă groasă şi-ndoită. Aşe-i la munte! Mai vine şi ursu, toamna. De urs mi-i frică, da de lup nu mi-i”.

 

A avut patru copii. Unul dintre ei „însurat pe la Bihor, pe unde-o fi Bihoru’ ăla nu ştiu că n-am fost”, a făcut infarct pe când avea vreo 30 de ani. Ceilalţi trei, un băiat şi două fete, îşi duc deja bătrâneţile prin alte părţi ale judeţului Hunedoara. Au şi ei între 59 şi 64 de ani şi le vine greu să mai urce-n munte, în satul pe care mama lor refuză să-l părăsească. Vorbeşte despre copiii ei în timp ce întoarce de pe-o parte pe alta câte o clătită cu care-şi tot îmbie oaspeţii. De data asta se simte în vocea ei regretul că nepoţii şi copiii îi sunt departe. Au tot rugat-o să se mute la ei, dar de fiecare dată a răspuns hotărâtă: „Cum să plec de-aici?!”.

 

84 de ani, Ioana Romoşan a trăit fără curent, fără frigider, fără radio, fără televizor, fără maşină de spălat. Singurele zgomote din preajma casei sale sunt foşnetul copacilor, zăngănitul clopotelor şi ciripitul păsărilor. Acum nu mai are nicio şansă să trăiască altfel. Şi nici nu vrea.

 

Sursa: http://www.evz.ro/

 

V-ar mai putea interesa si:

Da mai departe

Bun venit pe Bindiribli! Alege sectiunea dorita din lista de mai jos