(Salvador Dali, Kurt Waldheim si Constantin Antonovici )

Blestemul protocronist Sunt sigur ca multi dintre cei care citesc aceste randuri nu au auzit de Constantin (Bucataru) Antonovici, iar daca au auzit nu stiu nimic de el, iar daca stiu, nu i-au vazut sculpturile. Fiindca Antonovici a fost un sculptor roman, elev al lui Brancusi la Paris, care a trait si a lucrat 45 de ani la New York, in atelierul sau de la Catedrala Saint John the Divine. Asa cum am scris de nenumarate ori, inclusiv in volumele APOCALIPSA DUPA BRANCUSI si I’AM SORRY, AMERICA, el a fost pradat de opera sa intr-un chip demonic, dupa ce a fost internat cu forta intr-un azil, unde a si murit, in anul 2002.   Criminalii se cunosc, i-am numit nu o data. Dar nimeni din tara, de la Ministerul Culturii, al Afacerilor Interne sau din diaspora romaneasca, nu a facut nimic pentru a scoate la lumina adevarul, pentru a-i sanctiona pe vinovati, pentru a recupera opera lui, pe care Antonovici a daruit-o statului roman. Sigur, nu avem nici o pretentie de la un ministru ca Daniel Barbu sa stie cine e Antonovici si sa miste un deget, fiind un orbete politic, mereu pe post de “invitatat”! Dar ce spuneti de sefa ICR, uricaria hoata, care a validat aceasta crima?! Cazul l-am prezentat in art. Jaf la Biblioteca Nationala. Romanii ii ingroapa pe romani, ei sunt primii gropari ai culturii romane. In timp ce altii defileaza cu iia romaneasca precum Matisse. Eram ingrijorat ca nimeni nu stie de Antonovici. Dar iata ca stie sculptorul irlandez Patrick O’Reilly (n.1957), care traieste si lucreaza la Paris. Si tot ceea ce a sculptat Antonovici, repeta el. Numai ca in loc de bufnita, apare un corb. Asadar, Bufnita lui Antonovici s-a transformat in Corbul lui O’Reilly, dar ideile sunt identice. Ba si expresia formelor, asa cum se poate vedea in aceasta vara la Friedman & Vallois Gallery, de pe 67 St., aflata intr-un splendid palat baroc. Expozitia se numeste New Works in Bronze, continand 28 de sculpturi in bronz realizate intre anii 2009 si 2013. O’Reilly e foarte cunoscut, a avut zeci de personale in special la Dublin, Londra si Paris. Acum are prima personala la New York. Mi-a oferit un catalog realizat de galeria Vallois, in care apare toata seria corbilor. Noi, romanii, l-am jefuit pe Antonovici, l-am bagat in azil, l-am omorat, dar iata ca irlandezii il scot tot mai in fata pe O’Reilly, care nu are nici un complex legat de faptul ca altcineva inaintea sa a creat in aceasta maniera, a pus bazele unei idei importante in sculptura moderna. Mai mult, pe un birou din sala de expozitie se afla volumul L’homme qui marche. O’Reilly nu se ascunde, ba isi afiseaza modelul, pe Alberto Giacometti si alti artisti, printre care si un roman. Nu se poate, am spus, cum, chiar il stiti pe Jaques Hérold? Sigur, si Jaques Hérold e total necunoscut in Romania, desi s-a nascut la Piatra Neamt, ca si Victor Brauner. Am facut o adevarata incursiune in surrealism impreuna cu Patrick O’Reilly, care, evident, auzise de acesti artisti romani, dovada ca mi-a citat celebra lucrare Le Grand Transparent. Ba Hérold a realizat si o replica la L’Homme qui marche a lui A. Giacometti, numita La Chose qui marche. Toate lucrarile lui, intr-o memorabila retrospectiva, le-am vazut la muzeul Cantini din Marseille, cand a fost sarbatorit centenarul artistului de catre fiica sa. Si O’Reilly a recunoscut imediat ca a fost influentat de operele lui Jaques Hérold. Dar el nu are nici un complex fata de acest fapt, inclusiv fata de faptul ca a realizat si o replica la Plimbaretul, cum poate fi tradus L’Homme qui marche, pe care nu numai ca il imita, dar se si prezinta in cartea cu titlu omonim alaturi de Giacometti. Dar Plimbaretul lui O’Reilly are in loc de cap o casca, iar trupul e blindat de un scut. E foarte militaros, ba e putin nazist. Desigur, Patrick O’Reilly este foarte talentat, are o disponibilitate extraordinara spre imageria basmelor populare, a personajelor luate din folclorul irlandez, facand adevarate minuni din ursi, cai, lupi, tauri, caprioare, bouri si alte animale, sculpturi mici pe care, daca le-ar supradimensiona, ar sta bine in Central Park alaturi de Alice in Wonderland. Apropo, stia ca Brancusi a intentionat sa realizeze in Central Park o Coloana fara sfarsit gigantica. Dar nimeni aici nu e deranjat de asemenea asocieri sau prioritati creatoare. Totul e sa se vanda. Daca tablouri cu Hitler se vand, Hitler e bun. Asa cum e si Adrian Ghenie, un tanar pictor roman care are succes cu tablouri reprezentandu-l pe Hitler. Daca lumea cumpara imitatii ale Plimbaretului, de ce Mr. Vallois sa-si mai faca probleme de originalitate, de influenta, de prioritate. Problema principala este cine e primul, cine vine mai repede la rampa. Antonovici a fost parca blestemat. El este simbolul culturii romane din aceasta perspectiva ghinionista. Cultura romana a fost blestemata sa fie prima, dar sa ramana mereu in urma. Desi multi artisti romani sunt protocronisti, adica au facut primii un anumit lucru, ei raman mereu de caruta fiindca nu e nimeni sa-i promoveze, sa-i scoata in fata, sa faca sa-i recunoasca si altii. Numai noi se recunoastem intaietatea. Si venim apoi cu pretentii, de tipul ca Brancusi trebuie dezgropat si stramutat la Hobita. Asa cum au aparut si alti pradatori, profitori de pe urma lui Antonovici si Jaques Hérold. Si sunt romani, dar cat au trait acesti mari artisti, nimeni din Romania nu i-a recunoscut si nu a facut nimic pentru ei. Asa ca nu-i de mirare ca altii ne imita, ne fura ideile, ne asimileaza folclorul, fac din mitul lui Dracula o industrie prospera si tot asa. Ramanem mereu de caruta, ne uitam la altii care vin din urma si ne-o iau inainte, dupa ce ne iau caimacul si ne fac semne de distantare, bezele de adio. Asa se explica si faptul de ce kitsch-ul a luat locul valorilor, fiindca e mai colorat, mai atractiv, dar si mai usor de realizat intrucat nu trebuie sa fii original, sa urmaresti nici o prioritate. Protocronismul e ca un bumerang, ba chiar un blestem, fiindca tot ce e romanism, de la dacism la Brancusi, se destrama, ca in povestea lui Chinua Achebe Things fall apart. Trimiterile, legaturile cu istoria artei devin ridicole. Insusi Brancusi, zeul artei in America interbelica, se scufunda, nu mai are printre galeristi rezonanta. El e mare doar la Christie’s si Sotheby’s. Intr-o lume in care goana dupa estimare si vanzare a devenit ratiunea de a fi a artei, a artistilor si galeristilor, nu mai intereseaza pe nimeni astfel de asocieri culturale, faptul ca suntem protocronisti in atatea domenii, ca am anticipat atatea minuni, ca am dat viata unor idei ideale! Banul a facut ca tot ceea ce este inconfundabil sa fie confundabil, tot ceea ce e lider si original sa devina outsider. Un blestem ancestral ne tine in groapa, departe de centru, in propria noastra pierdere de memorie, fara de iesire. Articol de: Grid Modorcea – Corespondenta de la New York Sursa: Ziaristi Online – http://www.ziaristionline.ro/2013/07/04/blestemul-protocronist-de-grid-modorcea-de-la-constantin-antonovici-la-patrick-oreilly/

Un sculptor pe doua continente: Prinţesa Moldovei, marmură albă Suntem cei mai mari risipitori din lume cu valorile noastre, distrugem şi prăduim, în vreme ce alţii nu ştiu cum să-şi mai sporească valoarea patrimoniului, celebritatea artiştilor naţionali şi cota pe piaţă de artă a pictorilor, sculptorilor, designerilor… Aşa că este de-a dreptul năucitor să vezi că un sculptor născut în România acum un secol, plecat în lume imediat după studiile absolvite la Facultatea de Arte din Iaşi, e vorba de Constantin Antonovici, e prezentat într-un album excepţional de artă al cărui text bilingv, englez-român, poartă semnătura scriitoarei Doina Uricariu, a criticului de artă Vladimir Bulat, fiind însoţit de un text admirabil, auto-intitulat „Post-scriptum”, semnat de decana brâncuşiologiei autohtone, doamna Nina Stănculescu.         Bufniţă, bronz, soclu de marmură Constantin Antonovici a lăsat în câteva colecţii câteva sute de lucrări în ipsos, bronz, marmură, aluminiu şi răşini speciale, care evidenţiază confluenţe estetice diverse, abstractul, ludicul, decorativul găsindu-şi numeroase împliniri în sculpturi moderne, unele de un expresionism abstract, altele vădit influenţate de Brâncuşi precum „Cântăreţii”, expusă pe coperta albumului, „Moise şi Mefistofel”, „Moartea Cleopatrei”, „Pythagoras”, „Homer”, „Cap de indian”, „Francisca”, „Războiul”, „Cap de negresă”, „Nadia privindu-se în oglindă”. Un portret insolit care s-a bucurat de mult succes, unii considerând că l-ar fi avut chiar cel portretizat în vedere, este cel intitulat „Salvador Dali”, redus la mustăţile şi ochii artistului. Constantin Antonovici şi Salvador Dali au fost prieteni, apropiere păstrată în documentul fotografic al unei poze în care apar Kurt Waldheim, Dali şi Antonovici. Albumul e un model de exegeză şi paginare a ilustraţiilor, ca informaţie, expunerea lucrărilor şi structurarea catalogului raisonné. E în acelaşi timp şi un periplu în lumea artei secolului XX, descifrată de Doina Uricariu, pe două dintre continentele unde s-a format ca sculptor Constantin Antonovici şi a creat lucrări achiziţionate de colecţionari renumiţi, de instituţii prestigioase pe care se cuvine să le evocăm. Viaţa sculptorului e prezentată pe baza arhivei puse la dispoziţie de legatarul artistului şi, plină de atâtea peripeţii şi întorsături de situaţie, ar putea fi transformată într-un scenariu de film, în genul celui din pelicula destinată lui Camille, o mare sculptoriţă care a fost o vreme iubita lui Rodin. Modernitatea ţâşneşte prin toţi porii sculpturii lui Antonovici, ale cărui opere se află la Vatican, la Casa Albă, în Muzeul marelui colecţionar Kreeger, în Franţa, Austria, Canada, Italia, SUA.

(Constantin Antonovici, alături de una dintre Bufniţele sale)

E o modernitate ce stă sub semnul admiraţiei faţă de marele maestru al sculpturii, Constantin Brâncuşi, dar care trebuie căutată şi în demersul dadaiştilor şi avangardiştilor, la Arp, Laurens şi Giacometti, la Moore, la Dali şi Picasso, în sculptura americană din spaţiile publice, la confluenţa monumentalului cu decorativul, care nu poate fi încă bine asimilată de critica de artă românească după atâtea decenii în care proletcultismul, ideologicul şi păşunismul naţionalist au produs şi mai produc statui inexpresive, lipsite de harul mimesisului ce se îngemănează cu paradigma persoanei înfăţişată în artă, precum Balzac al lui Rodin, statuile ecvestre ale lui Mestrovici imortalizând chipul eroului sârb Marco Kraljevici ori „Indieni cu arc şi lance”, expuşi la Chicago, sau monumentele reprezentându-l pe compozitorul ceh „Antonin Dvorac”, la New York, şi pe marele om de ştiinţă „Nikola Tesla”, la Belgrad, lângă Cascada Niagara şi la „Tesla Memorial Society” din New York, ori pe „Gregori din Nin”…

Întâlnirea cu Mestrovici:

Moartea Cleopatrei, marmură albă:

După ce a fost elevul marelui sculptor Ivan Mestrovici, de la care a deprins tainele monumentalului şi ale sculpturii religioase, dar şi fervoarea unui patriotism legat de temele eroice, Constantin Antonovici a ajuns la Viena şi a studiat sculptura animalieră cu Fritz Behn, căruia i-a fost şi asistent la catedră. Pe Mestrovici l-a cunoscut la Bucureşti în timp ce lucra la finalizarea şi instalarea celor trei capodopere, statuia lui „Carol I”, Statuia „Regelui Ferdinand” şi a celor patru victorii şi Statuia lui „Ion I.C. Brătianu”, singura salvată de prostia guvernanţilor români păstoriţi de sovietici, care au decis topirea regilor, după ce l-au forţat pe MS Mihai să abdice. Antonovici a lucrat în fabrica de sculptură monumentală şi decorativă a lui Mestrovici unde uceniceau şi executau sculpturi pentru comenzi în toată lumea peste opt sute de artişti sau meşteri.

Ileana, tors din ghips cu patină aurită:

Arta lui Mestrovici i-a sădit pasiunea ce-l va urma o viaţă pe artistul român pentru sculptura monumentală, religioasă sau laică. Putem întrezări forţa acestui contact dacă privim busturile remarcabile sculptate de Constantin Antonovici, între care cel al lui „Charles de Gaulle”, achiziţionat de Ministerul armatei din Franţa. Dar şi busturile lui „Iuliu Maniu”, „Nicolae Rădescu”, „Ciprian Porumbescu” ori statuia monumentală „The Great Brâncuşi”, toate lucrări ce ar trebui achiziţionate pentru spaţiile publice din România, ultima fie la Bucureşti, fie în Muzeul lui Brâncuşi ce urmează să fie construit lângă Ansamblul de la Târgu-Jiu. Voltaire, Beethoven, Chopin, bustul lui Dwight Eisenhower de la Casa Albă pentru care artistul primeşte o scrisoare de mulţumire semnată de preşedintele Nixon.

Sculptura religioasă:

Cap modern, din bronz cu patină aurie

Înainte să plece din ţară, tânărul sculptor care-şi cucerise profesorii din Iaşi cu talentul lui şi făcuse portretul lui „Voltaire” de trei ori, căci fusese achiziţionat de mari personalităţi ale lumii universitare şi academice ieşene, câştigă două concursuri de sculptură pentru altarul şi mobilierul religios din Talpalari şi din Jimbolia. Pleacă din ţară cu aura unui talent preţuit de concetăţeni, dar e obsedat de autodepăşire, alegându-şi pentru a se forma numai maeştri de talie universală, de la Mestrovici la Brâncuşi. Nu neglijează arta sculpturii populare, legătura cu tradiţia sculpturii lemnului fie că e vorba de troiţele româneşti sau de sculptura bisericilor catolice. Ajuns în Austria, va studia sculptura în lemn cu maeştri vestiţi din Tirol şi la Innsbruck şi arta sculpturii religioase pe care o stăpânea în expresie şi perfecţiunea lucrului. Talentul dublat de o muncă asiduă, ambele calităţi subliniate de Brâncuşi, i-au adus comenzi de lucrări mari, precum „Sfântul Ioan Botezătorul”, aflată la Biserica Bisamberg din Viena, sau „Sfântul Iosif cu copilul Iisus”, azi în Biserica Croaţilor din Viena. Sculpturile lui Constantin Antonovici de la Viena, inclusiv Madonele executate în Austria, precum „Sacre Coeur”, „Madonna”, „În Rugăciune”, lucrări la scară naturală sau over-size, dar şi miniaturi au fost comandate şi achiziţionate şi de colecţionari din Olanda. Această direcţie din creaţia lui Constantin Antonovici mai apropiată de academism şi realism demonstrează o perfectă stăpânire a artei sculpturii în trei materiale, marmura, lemnul şi bronzul.

Fată cu coadă de cal, bronz şlefuit şi polisat, creată din motive romboidale, cu bază rectangulară din marmură

În Polonia, Antonovici a lăsat cel puţin două lucrări monumentale, azi confirmate de prezenţa lor în fotografiile din arhiva lui Antonovici, ajunsă în posesia legatarului testamentar şi a unei doamne de origine maghiară şi cetăţean american, prietenă cu artistul. E vorba de o splendidă statuie în piatră reprezentându-l pe „Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul”, expusă în oraşul Lissa sau Leszno, a cărei urmă s-a pierdut, după război, când comuniştii au distrus multă artă religioasă monumentală dacă nu au furat-o. Tot în Polonia se mai află statuia „Sfântului Nicolae”, în catedrala principală din Leszno, reprezentându-l pe sfânt cu o cârjă maiestuoasă, cu Cartea Sfântă în mână, cu un chip ce respiră iluminare şi bunătate, smerenie şi înţelepciune. După ce a studiat cu marele Brâncuşi vreme de patru ani, fiindu-i ucenic şi colaborator în atelierul din Impasse Ronsin, de la Paris, unde expune în galerii de prestigiu şi-i cunoaşte pe marii artişti ai vremii, între care şi pe Salvador Dali, Constantin Antonovici traversează Oceanul Atlantic şi trăieşte câţiva ani în Canada, unde execută mai multe comenzi în piatră şi în lemn, câştigând concursul pentru executarea unor frize şi sculpturi decorative în piatră la faţada Clădirii Parlamentului de la Ottawa şi sculptând seria intitulată „Drumul Golgothei” sau „Drumul Crucii”, alcătuită din 14 panouri sculptate în lemn, aflate în Canada în capela „Mère de Miséricorde”, în Outrement, lângă Montreal, în vreme ce seria cioplită în America se păstrează într-o colecţie particulară.

Desen pregătitor pentru Drumul Crucii

Pentru cei ce cunosc sculptura religioasă „Art Nouveau”, seria „Drumul Crucii”, dar şi capetele de „Crişti” sculptate de Antonovici ori crucificările, între care şi splendida lucrare reprezentându-l pe „Christ legat”, fotografiată la Catedrala Saint John the Divine din New York, menţionată în corespondenţa Catedralei către artist, dar dispărută, ca şi „bustul Episcopului William Maning”, e imposibil să nu desluşească în reprezentarea fervorii credinţei acea împletire a extazului religios cu seducţia unui stil făcut din şerpuiri, din curbe şi fulgerări specifice asemănătoare cu şfichiuirea biciului şi sinuozitatea anghilelor ori înotul ţiparului, atotprezente în Art Nouveau, Stilul Floreale, în Jugendstil… Influenţa Art Nouveau şi a lui Mestrovici în sculptura lui Constantin Antonovici a fost benefică fără să se rezume la un discipolat de serie. Constantin Antonovici e mai rezervat, tehnica ţine în frâu fervoarea. Ortodox toată viaţa, artistul aşază pecetea smereniei şi a unei umanităţi simple, pe chipurile sfinţilor săi ori al Madonelor şi femeilor în rugăciune, neluând din statuarul catedralelor creştine occidentale decât prea puţin din catolicismul majestuos, auster şi imperial. Sfinţii lui au ceva din chipul bătrânilor moldoveni. În schimb, expresionismul e contaminant în tema rugăciunii, a reprezentării, îndeobşte din profil a femeii ce se roagă. O capodoperă

Piatra tombală a arhiepiscopului William Manning din marmură de Carrara, din Catedrala Saint John the Divine din New York

La New York, în marea Catedrală cunoscută sub numele „Saint John The Divine”, Constantin Antonovici câştigă concursul pentru realizarea monumentului funerar şi a statuii gisant a celui de-al zecelea Episcop al New York-ului. La concurs s-au prezentat mulţi artişti între care majoritatea americani, dar nici unul nu a reuşit să convingă juriul, care s-a oprit la proiectul propus de Antonovici. Acesta de-abia venise din Canada şi câştigă o victorie cu care puţini artişti români şi străini s-ar putea lăuda. Nu cunoaştem nici un exemplu de sculptură românească realizată în urma câştigării unui concurs într-o metropolă ca New York-ul. Statuia în marmură de Carrara este remarcabilă prin expresivitatea chipului împăcat cu sine, demnitatea în faţa trecerii, apelul la ritualul consacrat, naturaleţea zugrăvirii veşmintelor, a tiarei, a cârjii episcopale, a inelului episcopal sau a pernei de la picioare pe care odihnesc, pe drumul veşniciei, picioarele nemişcate atinse de rigor mortis. Împietrire şi majestate, slujirea lui Dumnezeu şi demnitatea omenescului care a urcat pe o treaptă înaltă a ierarhiei Bisericii. Toate aceste daruri sunt sculptate de Antonovici în marmură cu o tehnică impecabilă şi o economie a mijloacelor puse în slujba expresivităţii care impune. Lucrarea a fost şi este considerată o capodoperă. Nu este singura sculptură a lui Antonovici din „Cathedral of Saint John the Divine”, unde sculptorul şi-a avut atelierul până la sfârşitul vieţii. Lângă altar atârnă un monumental Christ de lemn şi de bronz, pe ziduri multe statui decorative sunt făcute de mâna lui Antonovici şi a elevilor pe care-i dăscălea în ale sculpturii. Seria Bufniţelor

Bufniţă din bronz pe soclu de marmură

Inventivitatea sculptorului român care a trăit toată viaţa în exil, după al Doilea Război Mondial, considerând regimul din România de nesuportat nici ca om, nici ca artist, poate fi citită în seria de sculpturi în bronz, ipsos şi lemn a bufniţelor, pasărea tutelară a lui Antonovici reprezentată cel mai adesea cu un ochi închis şi altul deschis, ca un simbol al îngemănării stării de veghe cu visarea în artă. Bufniţele de bronz sunt polisate după un principiu şi o tehnică manuală învăţate de la Brâncuşi, de la care nu va abdica niciodată, pielea bronzului devenind ca de mătase, cum remarcă în post-scriptum Nina Stănculescu.

Bufniţă cu un ochi deschis şi unul închis, marmură albă

Ideea seriei s-a născut de timpuriu, încă din copilăria trăită de artist în Moldova, unde va fi înfiat primind numele de Antonovici, deşi la naştere se chema Bucătaru. Bufniţa lui Antonovici pare să se fi ivit ca o replică la celebra serie de „Păsări în spaţiu” a lui Brâncuşi. În vreme ce maestrul său visează la eliberarea sculpturii de legea gravitaţiei, Antonovici pare a povesti cu fiecare bufniţă sculptată intimitatea şi dorul de peisaje păduratece, de păsări atrase de pământ şi menite vestirii şi înţelepciunii. Un spirit ludic îl îndeamnă pe artist să joace şi să metamorfozeze păsări şi alte vieţuitoare.

Bufniţă dormind

Aşa se face că o bufniţă pare corcită cu un şarpe sau o mască mexicană, alta are cap de miriapod, iar alta de câine ori de vulpe, una seamănă cu o căsuţă pe doi stâlpi ori picioare modelată de un copil, alta a pus gheara posesivă şi răsfirată pe o sferă, una parcă ar face acrobaţie, alegându-şi un cerc drept punct de sprijin, alta, bufniţa-gigant are patru picioare asemeni unui cuier-trepied, torsul în formă de inimă şi urechiuşe asimetrice. Există şi cuplul de bufniţe de bronz, un El şi o Ea, stând pe un picior cu trei gheare, ca o greblă, sau cuplul bufniţelor-cariatide ce amintesc motive populare.

Stela funerară a artistului, cu o Bufniţă

O bufniţă-prinţesă şi alta domniţă, o bufniţă-şarpe şi o bufniţă-bebeluş, o bufniţă-vas sau vază, o compoziţie cu bufniţe, o regină a bufniţelor de marmură încoronată, o bufniţă-mască de carnaval, apoi altele cocoţate stând în echilibru pe iniţialele A şi C ale artistului ori simplu doar pe litera C , majusculă. În fine, o mână care ridică o bufniţă la cer ca o floare ori un lorgnon ciudat, o bufniţă cu pălărie… Ceea ce trebuie să ne convingă de valoarea de fetiş ori de mascotă în opera lui Antonovici e faptul că bufniţa apare pe piatra tombală a sculptorului, pe aceea a părinţilor săi şi pe propria-i stelă funerară din Flattbush Cemetery, la New York. Tandreţe, iubirea animalelor, între decorativ şi monumental

Cocoşul, asemănător Păsării măiestre a lui Brâncuşi

Albumul ne prezintă sculpturile stil Art Deco ale lui Constantin Antonovici, care decupează volumetria sublimat „Iepurele”, „Primăvara”, ca două gâturi şi pliscuri de păsări întinse spre cer, „Sărutul” ca doi porumbei, „Leda” ca o lebădă şerpuindu-şi trupul şi gâtul nesfârşit, „Două răţuşte” de marmură, un „Vultur”, „Cocoşul” în varii ipostaze amintindu-ne de Cocoşul galic, sculptat de Brâncuşi. Universul animalier, ca şi cel al păsăretului, e ataşant, iar sculpturile emană o modernitate stăpână pe sine, fiecare piesă putând fi privită ca fiinţă şi ideea ori conceptul de iepure, de lebădă, de pereche de răţuşte, de şarpe, de primăvară, de sărut. Potenţialul monumental al acestor piese sculptate este indubitabil. Schimbând scala, putem întrezări forţa statuii turnată monumental. Iată drept pildă, „Pegasus”, din colecţia Kreeger. Feminitatea şi statuia ironică

Tors alb, marmură

Una din paradigmele şi formele prioritare în metamorfoza sculpturii moderne este dată de felul în care artiştii au rezolvat reprezentarea trupului, celebru „torso”. Mai cu seamă la acest capitol, Alain Bosquet a descoperit valoarea sculpturii lui Constantin Antonovici, într-un text tipărit pe coperta acestui album admirabil. Antonovici e comparat cu Arp, cu Giacometti, cu Laurens. Cu Arp e comparat pentru spaţiul mai amplu care le este necesar la graniţa dintre abstract şi concret, cu Laurens pentru torsiunea şi sinuozitate la care apelează până la limita violenţei. Cu Giacometti, pentru atracţia pe care o exercită asupra lui elongaţia şi verticalitatea . Antonovici îi oferă lui Alain Bosquet un rar exemplu de sobrietate şi perfecţiune, o forţă similară cu aceea a muzicii. El e lăudat fără rezerve şi smuls unui peisaj al sculpturii ostentativ derizorie, lipsită de tehnică, fără orizont estetic şi conceptual. Se fac şi trimiterile la marele maestru al lui Antonovici şi relaţia acestuia cu Brâncuşi din anii ’50, de pe urma căreia s-au păstrat câteva sute de pagini de memorii, amintiri şi informaţii, preluate de marii brâncuşiologi precum Sidney Geist, Carola Giedion-Welcker, Teja Bach, Barbu Brezianu, din sursa Antonovici. Dacă privim fiecare torso sculptat de Antonovici, de la cel în bronz polisat al „Ilenei Bulova” până la cel al „Ilenei” din Oradea sau „Eva”, ori ucigătoarea de muşte „Venus Fly Trap”, „Cuplul modern”, „Cele trei graţii”, „Venus” de marmură, „Fata”, „Familia”, descoperim o plăcere a ironiei, a luării în răspăr, ceea ce am numi statuia ironică, de obârşie dadaistă şi mai recent pop art.

Venus Fly Trop, bronz polisat

Din sutele de imagini, bogatul aparat critic şi cultura plastică a Doinei Uricariu remarcabil etalată în acest volum, ca şi în cel dedicat Mariei Pillat-Brateş, se desprinde opera unui artist care merită să fie descoperită şi cunoscută, fără aerele de atotştiutori şi graba de a pune etichete şi verdicte. Avem atâtea de salvat din tot ce a risipit comunismul şi risipeşte acum tranziţia încât destinul acestui sculptor preţuit de europenii occidentali şi de americanii din Nord nu poate să ne lase indiferenţi şi superiori. Ca să nu ne trezim că întoarcem aroganţi spatele unei opere, cum am făcut-o cu Brâncuşi şi cu alţii până ce ne trezesc străinii şi au toate motivele să ne râdă în nas, când ne văd cum dăm cu piciorul valorilor, de parcă opera lor ar fi o minge cu care ne exersăm golul la poartă într-un zid care ricoşează în gol. Articol de: Magdalena Popa Buluc Sursa: Cotidianul – http://www.cotidianul.ro/un-sculptor-pe-doua-continente-146028/  

Va recomandam sa cititi si acest articol in care vedem cum institutiile „romane” isi neglijeaza adevaratele valori: http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1298037233