Despre Bani : Evolutie si Control

Posted by
|
Aveti mai jos o scurta istorisire a evolutiei banilor, insa ceea ce va recomand cu mai mult interes sunt documentarele: -Despre sistemul bancar de indatorire a individului: Banii ca Datorie Casa Rothschuld – Profetii banilor: Familia Rothschild – Profeţii banilor(Documentar,partea intai) Familia Rothschild – Profeţii banilor(Documentar,partea a doua) De la troc la sterling – o călătorie în timp pe buzunarul altora Practic, istoria banilor se confundă cu istoria oamenirii, cele două entităţi fiind greu de separat. Acest lucru este confirmat chiar de o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale al Statelor Unite. „Ieri i-am spus unui amic cam cheltuitor că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. «Înţeleg istoria banilor. De îndată ce am câţiva, repede devin istorie», a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, declara, în 2002, Alan Greenspan. Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face astăzi istorie, cineva, în zorii omenirii, s-a gândit să modifice greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii „bani” ai omenirii, din păcate greu de mânuit şi perisabili. Între anii 3000 şi 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, s-au pus bazele sistemului bancar de astăzi, templele şi palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor, produse agricole şi materiale preţioase. Câteva sute de ani mai târziu, în Babilon, Codul lui Hamurapi legifera activităţile bancare. Ceva mai la est, în China, cu circa 1200 de ani înainte de Hristos, pentru schimburile comerciale erau folosite cochilii de scoici; în timp, scoiclte s-au dovedit extrem de rezistente pe pieţele monetare, în unele zone din Africa fiind folosite până la jumătatea secolului XX. Încă din zorii tranzacţiilor, banii au avut şi adversari: o legendă greacă spune că legislatorul Solon (638-558 î.Hr.) ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăţa pe cetăţeni de acumularea excesivă a acestora. Alte monede ciudate? Monedele de piatră de pe insula Yap din arhipelagul Carolinelor, Pacific: acestea erau găurite la mijloc şi puteau fi transportate – înşirate pe o prăjină – de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau cărate monedele cu valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone. Un amănunt: insula Yap nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind adusă aici cu plutele, de la distanţe impresionante. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă – una de 1,3 metri. Alte forme neobişnuite de bani sunt colţii de câine, folosiţi în insulele Solomon din Pacific; brăţările, folosite în Coasta de Fildeş; clopoţeii de bronz (Zimbabwe) sau cuţitele (China). Cine ar fi putut să semnaleze apariţia monedelor metalice, apropiate de forma modernă, dacă nu Herodot, părintele istoriei? El critica spiritul mercantil al locuitorilor Lidiei, colonie grecească din Asia mică: aceştia nu numai că nu s-au mulţumit să bată monedă, dar au şi inventat magazinele. Primele monede au apărut în 640-630 î.Hr., fiind fabricate din electrum (un aliaj din aur colectat din râurile actualei Anatolii şi din argint, combinate în proporţii egale). Apariţia monedei, repede adoptată în varii forme de restul civilizaţiei antice, a dus la apariţia primului bancher. Acesta a fost Pithius, care, la începutul celui de-al cincilea secol î.e.n., opera în Asia Mică. Tot din acea perioadă, monedele şi-au făcut apariţia în China, având formă rotundă şi fiind realizate din metal; nu încorporau o valoare foarte mare şi s-au dovedit incomode în tranzacţii costisitoare, spune Glyn Davis în lucrarea sa „Istoria banilor”. Cetăţile greceşti Atena şi Corint au început să bată monedă proprie în 575-570 î.Hr., iar un sfert de veac mai târziu, legendarul rege Cressus s-a apucat să producă, în Lidia, monede de aur şi argint. Capturat de persani, Cressus a deschis drum primilor bani spre Persia. Apariţia monedelor duce inevitabil la ceea ce, peste secole, în presa financiară se va numi „success stories”; prima astfel de poveste a fost cea a sclavului atenian Pasion, care în anii 394-371 î.Hr., a devenit cel mai înstărit şi faimos bancher grec, recâştigându-şi, totodată, libertatea. În timp ce Pasion îşi dezvoltă… pasiunea pentru bani, pe alte meleaguri, la Roma, gâştele se dovedeau paznici vigilenţi al Capitoliului (unde se păstrau rezervele monetare ale cetăţii). Preveniţi de gâşte asupra atacurilor galilor, romanii i-au mulţumit zeiţei Moneta, din al cărei nume derivă cuvântulmoney. Mânuirea banilor se dezvoltă: în Grecia, cu 335 de ani înainte de Hristos, dobânda practicată pentru activităţi cuminţi, ca de pildă morăritul, era de 10%, în timp ce pentru activităţi care implicau riscuri sporite, bunăoară transportul naval, o dobândă de 30% era cu totul normală. Alexandru cel Mare poate trece drept unul dintre primii mari cheltuitori ai lumii: întreţinerea uriaşei sale armate costa o jumătate de tonă de argint pe zi. Dar cuceririle şi prăzile sale bogate au stimulat schimburile comerciale; drept urmare, Alexandru a simplificat cursul de schimb, fixând o rată de schimb de 10 monezi de argint pentru una de aur. Pe măsura trecerii timpului, sistemul financiar mondial – pentru că putem vorbi deja despre aşa ceva – se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii de confruntă, în timpul celui de-al doilea Război Punic (dintre Roma şi Cartagina), cu inflaţia generată de enorma cerere de bani necesari pentru plata trupelor, în vreme ce insula grecească Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază. Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monede, dar au adoptat ca materii prime, pe lângă aur şi argint, metale mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Octavian August (33 î.Hr. – 14 d.Hr.) a reformat atât sistemul monetar, cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile. În toată această perioadă, la greci, cele mai folosite unităţi monetare erau halcousul (confecţionat din aramă, el echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul(din aur, echivalent cu patru drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, ambele din aramă, denarii din argint şi aureus-ii din aur. Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Iisus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemul monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 d. Hr., conţinutul în argint al monedelor romane a scăzut la 40%, iar în 270 d. Hr. la doar 4% – consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian (214-275 d.Hr.) a încercat să contracareze acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le-a ridicat valoarea de două ori şi jumătate. O iniţiativă fără prea mare succes, pentru că inflaţia a rămas o problemă şi pentru Diocleţian (240-311 d.Hr.). Acesta a fost învins de forţele pieţei, chiar dacă a instituit controlul preţurilor şi al dobânzilor, motiv pentru care, în cele din urmă, a abdicat. Pe de altă parte, însă, tot Diocleţian a introdus de această dată cu succes, primul sistem de buget anual. Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, deşi, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare (272-337 d.Hr.) a confiscat enormele comori acumulate în templele „păgâne”. Mai trebuie remarcat şi faptul că în anul 306, împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, care a fost produsă ulterior, fără a i se schimba greutatea sau puritatea, vreme de 700 de ani. O măsură a inflaţiei acelor timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 d.Hr., preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme, iar în 324, urcase de şase ori. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari a ajuns să coste 2.120.000.000 de denari. Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare au fost abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus la Londra (secolul VII) au fost folosite mai mult ca bijuterii decât pentru scopuri comerciale. Evul Mediu a fost o perioadă în care moneda s-a diversificat, fiecare regat folosind propriul sistem monetar. Monedele bizantine şi-au păstrat puterea de circulaţie – în special cele bătute pe timpul domniei lui Constatin cel Mare: milliarense, siliqua şi solidus -, la mijlocul secolului al IX-lea apărând, pe lângă monedele plane, şi unele concave (skeyphate). Lumea medievală a folosit drept etalon, pe rând, dinarul, grosul şi talerul, iar statele germane au adoptat pfeningul, care în Anglia a devenit penny. Împăratul bizantin Alexis I Comnenul, în cadrul marii reforme monetare din anii 1092 – 1093, a emis perperul. Moneda a fost bătută până la finele domniei lui Andronic al III-lea, în 1328. În secolul XII, statele germanice au emis piese noi, aşa-numitele bactreate – bani de tinichea, foarte subţiri, care foşneau. În secolul XIII, în Anglia a apărut sterlingul, o monedă din argint, în Austria – creiţarul (cu o cruce, kreutz, pe revers) iar la Florenţa – florinul, realizat din aur. Cruciadele şi sumele importante de bani necesare finanţării acestora au constituit un stimul puternic pentru sistemul bancar european. În jurul anului 900, în China au apărut banii de hârtie, iar în 960, emisiunile de bancnote au devenit regulate. Rezultatul nu este greu de ghicit: inflaţie, cămătărie, dar şi primul tratat despre monetărie, al împăratului Hung Tsun (1149). Banii de hârtie au fost folosiţi şi de Imperiul Mongol, care, după 1230, includea şi China, În următoarea sută de ani, hârtia a devenit ban în India, Japonia şi Persia. După anul 1400, putem vorbi deja de hiperinflaţie – o bancnotă cu valoarea nominală de 1.000 de monede ajunge să valoreze doar trei. Europenii au aflat despre banii de hârtie de la Marco Polo care, între 1275 şi 1292, a trăit în China. În 1355, Nicole Oresme, cel mai important economist al Evului Mediu, a publicat De Origine Natura Jura et Mutationibus Monetrum, unde a făcut conexiunea dintre cantitatea de metal preţios aflat în circulaţie şi valoarea banilor. În 1370, Oresme a devenit consilier al regelui Charles V al Franţei. Din 1400, au începu să apară băncile, la Barcelona şi Genova, în timp ce la Florenţa a fost legalizată modificarea dobânzilor. Anul 1440 a însemnat inventarea tiparului, fapt datorat lui Gutenberg. Pentru a putea fi folosită la producerea banilor, tiparniţa a fost modificată, printre alţii şi de Leonardo da Vinci, cu 200 de ani înainte de apariţia primelor bancnote în lumea occidentală. Cincisprezece ani mai târziu, chinezii au renunţat la banii de hârtie, după 500 de ani de folosire a acestora. La baza deciziei pare să fi stat inflaţia. Pentru europeni, a urmat perioada marilor descoperiri geografice – Americile, drumul spre India – iar dezvoltarea comercială aferentă lor a fost cât se poate de benefică pentru evoluţia sistemului financiar. În Anglia, regina Elisabeta I a început, la 1560, reforma monetară menită să cureţe sistemul de numeroasele tipuri de monede care circulau atunci. Acţiunea s-a derulat sub supravegherea lui Thomas Gresham, care a devenit celebru atât printr-o lege (Moneda rea alungă din circulaţie moneda bună”), câr şi prin faptul că a întemeiat bursa londoneză – Royal Exchange. Au apărut tot mai multe bănci (Amsterdam, Bank of Middleburg, Hamburg Girobank, Bank of Nuremberg), dar şi companii importante – London East India, Dutch East India, Dutch West India, perioada fiind, în general, una de efervescenţă şi permiţând aurarilor britanici să evolueze în bancheri. De altfel, certificatele de depozit emise de aceştia au căpătat, dup 1600, putere de circulaţie, fiind acceptate şi recunoscute în tranzacţiile comerciale. Poate un anacronism (pentru acea vreme) sau poate nu: tutunul a devenit monedă în Virginia. Tot în coloniile americane a mai avut loc o premieră: în 1690, Massachusetts Bay a emis în mod oficial bani de hârtie, folosiţi pentru plata soldaţilor care efectuaseră o expediţie în Quebec. În 1694 şi 1695, au fost fondate Bank of England, respectiv Bank of Scotland. La 1698, monedele mai reprezentau doar puţin peste jumătate din banii aflaţi în circulaţie în Anglia, restul fiind hârtii de valoare. Au loc şi falimente spectaculoase: Darien Company în Scoţia (a cărei cădere a grăbit unirea Scoţiei cu Anglia la 1707), Mississippi Company şi South Sea Company – două companii care au încercat să speculeze bogăţiile Americii şi ale Indiilor, dar au eşuat. Benjamin Franklin nu s-a mulţumit să dea lumii paratrăsnetul. În 1729 a scris Modest Enquiry into the Nature and Necessity of a Paper Currency, operă care i-a asigurat un contract cu Pennsylvania Land Bank pentru o emisiune de hârtii de valoare. Mai târziu, însă, Franklin nu a convins parlamentul britanic să le permită americanilor să folosească banii de hârtie. Franklin şi-a găsit un susţinător în persoana lui Adam Smith, care, în Averea naţiunilor (1776), vorbeşte despre beneficiile banilor de hârtie. Şi nu numai ale acestora, ci şi ale unui sistem bazat pe o economie de piaţă. Pe Noul Continent începeau deja revoluţia industrială şi nebunia capitalismului modern: căi ferate, maşini cu aburi, fabrici şi nori de fum, revoluţie americană, crize bancare, dezvoltări fără precedent şi eşecuri răsunătoare, inflaţie şi dispute economice şi politice, totul pe fondul sonor al clinchetului banilor. În perioada 1860 – 1921, numărul băncilor americane a crescut de 19 ori, ajungând la 30.000. Economistul John Kenneth Galbraith a rezumat secole de dezvoltare monetară în câteva cuvinte: „Banii sunt o creaţie unică. Sunt egali cu dragostea, fiind cea mai mare sursă de bucurie pentru om. Şi sunt egali cu moartea, prin grijile pe care le iscă”. Banii la români Primele monede au apărut pe teritoriul României la malul Mării Negre, în cetăţile greceşti. Au circulat atunci drahme de bronz ori argint, stateri de aur şi tetradrahme de argint. Geto-dacii au imitat monedele greceşti, dar tehnicile de batere a acestora erau primitive. În secolul II după Hristos, cucerirea romană a făcut din denar moneda oficială, ulterior trecându-se la monedele bizantine, care au susţinut schimburile comerciale până în secolul al XIV-lea. După anul 1000, au început să apară şi monede locale – dinari, ducaţi, taleri de argint şi şilingi de bronz în Ţara Românească, groşi, dinari, taleri de argint şi şilingi de bronz în Moldova, ducaţi de aur, taleri, dinari de argint şi şalăi de aramă în Transilvania. În Ţările Române au circulat şi monede străine: dinarul de argint, asprul de argint, grosul de argint, ducatul de aur, florinul de aur, dinarul unguresc de argint, altîn-zlotul turcesc de aur, leul olandez de argint, ducatul olandez de aur, talerii olandezi de argint, testonul de argint, piastrul turcesc de argint, mahmudeaua de aur, icosarul de aur, ducatul unguresc de aur, ducatul austriac de aur. Leul a devenit monedă naţională odată cu adoptarea, în 1867, a Legii pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale, guvernul român din vremea respectivă comandând baterea monedelor, în valoare totală de 4 milioane de lei, la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham. În lege se preciza că unitatea monetară, leul, se compune din cinci grame argint, din care 835/1.000 argint fin, iar restul aliaj. Monedele emise până în 1877 au avut valori de 1, 2, 5 şi 10 bani (fabricate din aramă), 50 de bani (argint), 1 şi 2 lei (argint) şi 20 de lei (aur). Între anii 1877 şi 1900, statul român a pus în circulaţie atât monede de aramă, argint şi aur, cât şi de nichel. La 27 februarie 1880, guvernul I. C. Brătianu depunea la Cameră proiectul pentru întemeierea Băncii Naţionale a României, după modelul Băncii din Belgia (1850). Prin Legea monetară din 1867 s-au stabilit normele emisiunii şi circulaţiei monedelor naţionale de aur şi argint şi ale monedelor divizionare, iar prin legea biletelor ipotecare din 1877, s-au introdus temporar în circulaţie banii de hârtie. La 27 octombrie 1890 sistemul bănesc al ţării s-a axat exclusiv pe aur, urmând tendinţele băncilor străine. Monedele de aur româneşti aveau o valoare egală cu cea a monedelor corespunzătoare din Franţa, Italia, Belgia, Elveţia, Grecia. Printre bancnotele emise de BNR s-au numărat cele de 20 de lei şi de 1.000 de lei în 1881; acestora le-au urmat banii de cupru, argint, nichel, cupru-nichel, moneda de aur de 100 de lei, bancnotele de 20, 100 şi 1.000 de lei, între 1904 şi 1906; 2 lei de argint şi 50 de bani de argint în 1910; 25 şi 50 de bani de hârtie în 1917; bancnote de 1, 2 şi 5 lei în 1917. După primul Război Mondial, în România circulau în paralel mai multe monede, iar în vederea unificării monetare, prin înlocuirea acestora cu leii emişi de BNR s-a decis retragerea din circulaţie a coroanelor şi a rublelor. În 1935 a fost emisă moneda de 250 de lei din argint, în 1937 cea de 50 de lei din nichel, iar în 1938 – moneda de 100 de lei din nichel. Între anii 1920 – 1931, au fost puse în circulaţie bancnote cu valori cuprinse între 1 şi 5.000 de lei, iar în perioada 1939 – 1944, statul român a emis noi monede din argint, zinc şi fier placat cu nichel. Tot în anul 1935, s-a hotărât reînfiinţarea Monetăriei Naţionale. În 1941, au apărut bancnotele de 500 şi 2.000 de lei, iar între anii 1944 – 1948 au fost bătute monedele de 500 de lei de argint, 2.000 de lei de alamă, 25.000 de lei de argint, 10.000 de lei de alamă, 100.000 de lei de argint, 50 de bani şi 1 leu de alamă, 2 lei tombac şi 5 lei de aluminiu. După preluarea puterii politice de către comunişti, guvernul a trecut la etatizarea băncilor, la data de 11 august 1958 procesul culminând cu dizolvarea şi trecea în stare de lichidare a băncilor şi instituţiilor de credit, singurele exceptate fiind BNR şi CEC. Între anii 1945 – 1947, au intrat în circulaţie bancnotele de 100.000, 1.000.000, 5.000.000 şi 100 de lei, iar după reforma monetară din 1947, bancnota de 1.000 de lei (1948), cea de 500 de lei (1949) şi biletul de 20 de lei emis de Ministerul Finanţelor (1950). O altă bancnotă de 1.000 de lei a fost pusă în circulaţie în 1950 de către Banca Naţională a Republicii Populare Române, iar în 1952, Ministerul Finanţelor a emis bancnotele de la unu până la 100 de lei. În 1966, Banca Naţională a Republicii Socialiste România a lansat bancnotele de 1, 3, 5, 10, 25, 50 şi 100 de lei. Sursa: Descopera.ro – http://www.descopera.ro/cultura/8901194-o-istorie-a-banilor-de-la-coltii-de-caine-la-conturile-virtuale Motto : ” Cine nu-si invata greselile din propria ISTORIE estecondamnat sa le repete ” Nicolae Iorga Daca luam o broscuta testoasa si o vom arunca intr-o oala cu apa clocotita, aceasta va incerca din toate puterile sa iasa din oala si daca conditiile ii sunt propice (nivelul apei este destul de aproape de buza vasului), testoasa chiar va reusi sa se salveze. Daca insa vom pune broscuta in oala cu apa rece iar apoi vom incalzi incetisor apa, pana la punctul de fierbere, experienta a aratat ca in 99% din cazuri broasca ramane in oala si nu face nici o tentativa de a se salva, murind fiarta. In 1% din cazuri insa, unele broscute par sa sesizeze incalzirea apei si cu ultimele puteri, molesite de caldura ies din apa clocotita. Acest experiment (pe care, din compasiune fata de bietele animale, nu va indemn sa il reproduceti), are o semnificatie profunda pentru fiecare dintre noi. Asa cum organismul testoasei nu detecteaza incalzirea apei – si implicit pericolul de moarte in care ea se afla, daca incalzirea apei se petrece suficient de lent, la fel si in cazul oamenilor, acestia isi pierd capacitatea si puterea de a spune NU cu fermitate, respectiv de a face un efort volitiv de a se sustrage unor circumstante sau conditii de viata daunatoare lor. Este un subiect la care merita sa meditam, respectiv sa ne analizam prezentul, actiunile, crezurile si convingerile noastre actuale prin comparatie cu cele din trecut. S-ar putea sa constatam, intr-un moment de luciditate, ca in momentul de fata ”innotam in apa clocotita” si ca e probabil ultima sansa, ultimul moment pentru a actiona, pentru a schimba ceva in viata noastra. Adevăraţii stăpâni ai lumii nu mai sunt guvernele ţărilor, ci conducătorii grupurilor multinaţionale financiare sau industriale şi ai unor instituţiilor internaţionale „opace” (FMI, Banca Mondială, OCDE, OMC, băncile centrale). Prin urmare, cei care conduc lumea nu sunt aleşi în mod democratic, în ciuda impactului deciziilor lor asupra vieţii populaţiei. Puterea acestor organizaţii se exercită la o dimensiune planetară, în timp ce puterea statelor e limitată la o dimensiune naţională. De altfel ponderea societăţilor multinaţionale în fluxurile financiare a depăşit-o de mult pe cea a statelor. La dimensiune transnaţională, mai bogate decât statele şi reprezintând principalele surse de finanţare ale partidelor politice de orice orientare în majoritatea ţărilor, aceste organizaţii se situează de fapt mai presus de legi şi de puterea politică, mai presus de democraţie. Banii sunt astazi în mod esential virtuali. Ei au ca singura realitate un sir de 0 si 1 în computerele bancilor. Marea majoritate a comertului mondial are loc fara bani fizici si doar 10% din tranzactiile financiare zilnice corespund unor schimburi economice în “lumea reala”. Pietele financiare ele însele constituie un sistem de creatie a banilor virtuali, a unui profit care nu se bazeaza pe crearea unei adevarate bogatii. Gratie jocului pietelor financiare (care permite transformarea în beneficii a oscilatiilor cursurilor bancare), investitorii avizati pot fi declarati mai bogati , printr-o simpla circulatie a electronilor în computere. Aceasta creatie de bani fara a crea o bogatie economica corespunzatoare este însasi definitia crearii artificiale a banilor. Ceea ce legea interzice falsificatorilor de bani si ceea ce ortodoxia economica liberala interzice statelor este deci posibil si legal pentru un numar restrâns de beneficiari. Daca dorim sa întelegem ce este în mod real banul si la ce serveste el, e sufiecient sa inversam vechea zicala: “ timpul înseamna bani”. Banii înseamnă timp. Banii reprezinta ceea ce permite cumpararea timpului altora, timp care a fost necesar sa se creeze produse sau servicii de consum. Din punct de vedere tehnic banii reprezinta o unitate de calcul intermediara pentru schimbul timpului contra timp, fara a fi posibila compararea directa a timpului unora cu al altora. Deoarece fiecare conversie între bani si timp se face pe baza unei estimari subiective, care variaza în functie de raportul fortei economice si informationale între cumparator si vânzator. În practica acest raport de forte este întotdeauna defavorabil consumatorului – salariat. Când un individ dintr-o categorie medie cumpara un produs el plateste timpul care a fost necesar pentru a fabrica acest produs la un pret mai ridicat decât salariul care îi este lui platit pentru o fractiune echivalenta din propriul lui timp. De exemplu, daca o masina este produsa în 2 ore de 20 de salariati (întelegându-se aici munca comerciantilor si munca depusa pentru echipamentele de productie folosite), salariul fiecarui salariat pentru aceste doua ore ar trebui sa fie egal cu 1/20 din pretul masinii, adica 500 E daca masina a costat 10000 E. Ceea ce înseamna un salariu orar teoretic de 250 E (1600FF). Pentru cea mai mare parte a salariatilor, suntem foarte departe de aceasta socoteala. Când un salariat occidental presteaza 10 ore din timpul lui, el primeste numai echivalentul unei ore. Pentru un salariat din Lumea a Treia, raportul scade la 1000 contra unu. Acest sistem este versiunea moderna a sclavagismului. Beneficiarii timpului furat salariatilor sunt întreprinderile, precum si statele atâta timp cât banii preluati prin impozite si taxe nu sunt utilizati în interesul general. Pe măsură ce devenim conştienţi de aceste realităţi, drumul pe care e nevoie să păşim devine din ce în ce mai clar. În realitate, lucrurile atunci nu mai par atât de complexe sau inexorabile cum am crezut la început. Este de fapt o chestiune de a gândi cu mintea ta, nu cu minţile adversarilor; de a începe să evaluezi şi să aperi interesele naţionale, care implică a avea propria noastră viziune asupra evenimentelor, intereselor şi forţelor lumii şi apoi să luăm măsuri inteligente care să răspundă nevoilor noastre, posibilităţilor reale şi idiosincrasiei (comportamentului specific al nostru ca grup).În acest sens avem un avantaj pentru că nu trebuie să „reinventăm roata”, dat fiind că elitele ne oferă proiecte briliante şi de succes pentru planificarea politică, economică, financiară şi socială şi pentru administrarea puterii naţionale. De ce să nu învăţăm de la ei? De ce să nu creăm propria noastră reţea, aducând împreună o gamă largă de interese locale şi regionale de acelaşi gen, jucători şi gânditori din diferite domenii? De ce să nu-i punem pe toţi să lucreze pentru a promova interesele naţionale ale ţării noastre şi ale vecinilor noştri, astfel încât să recâştigăm suveranitatea şi autodeterminarea pentru poporul nostru într-o manieră consistentă şi coerentă, independent de ceea ce jucătorii puterilor mondiale vor să ne impună? Dar ca să facem aceasta trebuie în primul rând să înţelegem că în realitate globalizarea este: o serie largă de ameninţări pe care avem nevoie să le evităm şi oportunităţi de care ar trebui să ne bucurăm. Privitor la orice subiect cu potenţial de impact asupra noastră, avem nevoie să înţelegem care sunt, din punctul nostru de vedere, punctele tari şi slabe, pentru a fi capabili să ne confruntăm cu ele cu succes; dacă nu azi atunci cu siguranţă în viitor. Aceasta presupune planificare propice pe termen mediu şi pe termen lung. Aceasta solicită să încercăm să fim mereu cu un pas înaintea adversarului, să realizăm şi să păstrăm un vârf şi un avantaj mai presus de evenimente. Sursa: Rapcea.ro – http://rapcea.ro/2013/05/08/noua-ordine-mondiala/ Te-ar mai putea interesa sa citesti si : Conform deciziei UE, Statul Israel controlează datele personale ale românilor! http://bindiribli.ro/2013/06/21/conform-deciziei-ue-statul-israel-controleaza-datele-personale-ale-romanilor/ ENERGIA LIBERĂ: Secretul consumulului economic suprimat de elitele mondiale http://bindiribli.ro/2013/07/26/energia-libera-secretul-consumulului-economic-suprimat-de-elitele-mondiale/ Zece războaie americane şi zece minciuni mediatice planetare http://bindiribli.ro/2013/07/20/zece-razboaie-americane-si-zece-minciuni-mediatice-planetare/ Romania – Metode de Destramare a Tarii ( de Dinu C. Giurescu ) http://bindiribli.ro/2013/07/06/romania-metode-de-destramare-a-tarii-de-dinu-c-giurescu/ Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace “blânde” http://bindiribli.ro/2013/06/27/spalarea-creierelor-se-realizeaza-acum-prin-mijloace-blande/ Lista masonilor din Romania http://bindiribli.ro/2013/07/06/lista-masonilor-din-romania/ Ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova. Mapa secretă a lui Lenin http://bindiribli.ro/2013/06/22/ce-s-a-intamplat-cu-aurul-romanesc-de-la-moscova-mapa-secreta-a-lui-lenin/  

Sari la bara de unelte

Da mai departe

Bun venit pe Bindiribli! Alege sectiunea dorita din lista de mai jos