REPORTAJ: Prin lume cu războiul de țesut și covoarele oltenești

Posted by
|

A ieșit la pensie și s-a apucat de țesut covoare oltenești. Și le-a scos în lume să le arate, însă nu a fost ușor, că nu toți “specialiștii” au primit-o bine. Dar nu s-a dat bătută și a reușit, pentru că, alături de familie, a fost încurajată de cei care i-au văzut covoarele, le-au pipăit, le-au mirosit, s-au întors în timp, și-au amintit de casa părinților sau bunicilor și mulți au plâns.

Foto: (c) TUDOR IOSIFARU/ AGERPRES ARHIVA

A găsit femei care mai știau meșteșugul țesutului covoarelor oltenești, iar pe altele le-a învățat. Le-a angajat în atelierul ei, unele au devenit și creatoare, iar acum are o adevărată afacere pe care o conduce ca un manager de succes. În 14 ani de zile, în atelierul ei au fost țesute mii de covoare și carpete oltenești care au ajuns în toate colțurile lumii. Ieri tocmai a urzit un covor de 15 m.p., cu “pomul vieții”, pentru o biserică ortodoxă din Londra, la care lucrează tanti Florența, care are nevoie de vreo trei luni ca să-l termine. De multe ori îi vine în gând să se lase, pentru că este “bătrână”, are 66 de ani, dar nu știe dacă poată trăi fără asta.

Asta este, în câteva vorbe, povestea fostei profesoare de biologie din Bechet, Antoaneta Nadu, cunoscută creatoare de covoare oltenești. Ne-a așteptat la poartă, “cum vii din Craiova, după ce treci de parc, la o sută de metri, pe stânga”, ne-a invitat în atelierul său, aflat pe strada principală al orașului de la Dunăre, în care lucrau tanti Florica și tanti Florența, fiecare în războiul ei pe verticală, “în care firele de lână se bat cu furculița” și ne-a lăsat să-i admirăm mândrețe de covoare, pe care nici nu îți mai vine să calci după ce vezi cu câtă migală și talent este bătut fiecare fir de lână în urzeala de bumbac.

“Din copilărie am fost atrasă de meșteșuguri, nu numai de țesut, dar și de alte îndeletniciri ale unei femei din mediul rural. Mi-a plăcut țesutul, croșetatul, tricotatul și gătitul preparatelor noastre tradiționale pe care le practic și în zilele noastre. Sunt foarte atrasă de obiceiurile noastre românești. Chiar dacă și lucrurile din casă și hainele mai sunt moderne, totuși când mă îmbrac în costumul popular, când mă duc la expoziții și târguri, mă simt o adevărată româncă, o adevărată oltencuță, deși sunt în vârstă vreau să spun că sunt tot o oltencuță. Meseria de profesor m-a ținut puțin în loc, pentru că în perioada cât am fost profesoară nu am putut să practic și acest meșteșug, având doi copii de crescut, am fost în mai multe unități școlare, că așa erau atunci timpurile. Dar a fost o perioadă în care am avut ore de lucru manual. Intenționat le luam, ca eu să pregătesc și fete și băieți, pentru a cunoaște anumite îndeletniciri casnice. I-am învățat pe băieți și cum să-și pună nasturi, cum să-și cârpească șosetele, că atunci nu se aruncau, se cârpeau și chiar cum să gătească anumite preparate culinare. Astfel că după ce au crescut, și acum poate au și ei nepoți, mi-au mulțumit că le-am fixat în minte anumite obiceiuri pe care le-au folosit de-a lungul vieții”, și-a început doamna Antoaneta Nadu povestea, pe care o spune de câțiva ani încoace, de când atelierul ei a devenit cunoscut în toată lumea, mai ales prin intermediul site-uluiwww.artalasat.ro,

Până să se apuce serios de țesut a organizat multe expoziții cu obiecte tradiționale: amenaja o odaie țărănească, amenaja o vatră țărănească, era un hobby care s-a transformat în pasiune și nu știe dacă s-ar mai putea despărți de ea. Mai ales că nu doar soțul, ci și cei doi fii — unul în București și altul tocmai în Australia — de unde probabil vine și numele societății comerciale pe care a înfiițat-o — Australis Prod SRL din Bechet — au susținut-o: “M-am pensionat devreme, știam că voi fi mai liberă, iar băieții mei care deja erau mari mi-au zis “mamă, nu este rău ce faci, este foarte bine și noi te susținem”, m-am apucat de treabă. Foarte important a fost ca familia să mă susțină. Mă uit că soțul meu, deși este destul de în vârstă, mă susține și de multe ori chiar mă îndeamnă: “du-te și la târgul cutare, du-te și la expoziția cutare, că nu știi, te mai întâlnești cu lumea, mai socializezi”, pentru că vreau să vă spun că datorită acestei acțiuni am cunoscut foarte mulți oameni și mi-am făcut foarte mulți prieteni, peste tot în lume. La îndemnul lor am făcut societatea care are ca obiect de activitate țesutul de covoare oltenești”.

Foto: (c) TUDOR IOSIFARU/ AGERPRES ARHIVA

Și nu i-a fost ușor nici când s-a prezentat în fața specialiștilor, nici să găsească femei care să poartă lucra, pentru că meșteșugul este pe cale de dispariție. Dar seriozitatea și perseverența de “oltencuță” au făcut-o să treacă peste toate și să învingă: “La început a fost greu și nici acuma nu este ușor. Dar era pentru mine ceva nou această activitate de promovare a covorului oltenesc. Ca să intri pe piață, să fii recunoscut de specialiști, era destul de complicat. Am învins până la urmă, chiar dacă uneori am fost și umilită, și respinsă, și ironizată, dar cum este vorba aia, am intrat pe ușă, am ieșit pe fereastră și iar am intrat. Nu m-am lăsat deloc, pentru că mi se părea că unii nu știau să aprecieze ceea ce făceam eu, ca pensionar, ca fost cadru didactic care își asumă răspunderea să facă ceea ce era pe cale de dispariție. Și binișor, binișor, mi-am găsit femei — la început am găsit femei care deja erau pregătite, pentru că mi-ar fi trebuit foarte mult timp să le pregătesc, care mai făcuseră această activitate la ele în gospodărie. Una a lucrat chiar la Arta Populară din Craiova, ca țesătoare cu carte de muncă (n.red.: tanti Florența). S-au perindat multe și au rămas puține, pentru că nu au răbdare, în special cele tinere. Am și o fată tânără, pe care am angajat-o la 23 de ani, și de 14 ani lucrează la mine. A devenit și o mare creatoare. Toate sunt creatoare, dacă eu le sugerez că așa trebuie să facem, ele mă susțin, pentru că trebuie să executăm așa cum trebuie. Și în felul acesta am fost trecută în baza de date la diferite ministere — Ministerul de Externe, Agricultură, Cultură, care m-au invitat la târguri internaționale”.

Alături de familie, la încurajarea doamnei Antoaneta Nadu au contribuit “privirile” și “vorbele” celor care îi vizitau standurile de covoare la expozițiile internaționale pe care, spune ea, îi cunoaștea că sunt români după cum se uitau: “Un alt pas al vieții mele a fost ocazia de a merge să văd zeci de locuri din lume și să simt, din privirile lor, că oamenii care vedeau covoarele mele le apreciază. Am avut ocazia să văd români de-ai noștri plecați de foarte mult timp din țară cărora le dădeau lacrimile când vedeau. Îi cunoșteam: “-Să nu-mi spuneți că nu sunteți român!—Da, de unde știți?—Mă uit la ochi”. Luau covorul și îl miroseau, și ziceau “miroase ca în odaia bunicii mele sau a mamei mele. Doamnă, îmi spuneau, noi am crescut în casele părinților noștri. Nu aveam persane, dar astea erau făcute de mâinile bunicilor sau mamelor noastre și ne simțeam foarte bine”. Pentru mine asta era o încurajare. Mă împingea mai sus, zic “de ce să nu îi fac fericiți pe cei care poate de ani și ani nu au venit în țara lor.”

S-a plimbat pe mână cu legătura de covoare prin aproape toată Europa — Grecia, Slovenia, Italia (Florența, Roma, Milano), Spania (Madrid), Franța (Rennes, Paris, Starsburg, în sudul Franței la Festivalul Lavandei, de unde a venit cu ideea să-și pună circa 60 de cuiburi de lavandă în curte cu care umple toate camerele casei), Germania, Austria, Ungaria, Marea Britanie. Și chiar și în Dubai, unde a stat de vorbă cu șeicul, care a dorit să-i explice cum de au covoarele astea “două fețe”. “Am fost în Finlanda, de exemplu, pentru o asociație de români de acolo. Așa de bine au fost organizați, că preotul bisericii ortodoxe a dat știre tuturor enoriașilor că vine din România o persoană cu covoare. Dar am mai luat și câteva obiecte din alte meșteșuguri, toate manual lucrate. Pentru mine este cea mai mare durere la târguri când lângă mine stă cineva care nu are lucru românesc sau nu este făcut cu mâna și este făcut cu mașina. Și preotul a adus toți enoriașii, iar fiecare a cumpărat câte un obiect mai mic sau mai mare, ca să mă încurajeze pe mine și să îmi arate că nu m-am dus degeaba pentru ei. Să nu mai spun că și finlandezii au vizitat expoziția noastră și au fost încântați. În Dubai, la o expoziție, la care am participat vreo 28 de firme din România, am fost vizitată de șeic. A venit șeicul, eu i-am dat o carpetă și el s-a uitat că avea două fețe și m-a întrebat cum le facem noi cu două fețe, că ei au covoarele cu o față. A fost foarte încântat și el, dar și eu. Nu a luat covoare, a luat vaze, vase de ceramică, o mobilă foarte frumoasă lucrată de o firmă de la Brașov, lucruri care se apropie mai mult de stilul lor. Dar faptul că s-a oprit în fața standului și a pipăit, s-a uitat și i-a atras atenția a fost lucru mare pentru mine”.

Și covoarele astea “cu două fețe”, viu colorate, cu modele tradiționale, care respectă specificul sudului Olteniei, sunt unul din punctele de atracție ale expozițiilor: “De cele mai multe ori în târgurile internaționale expoziția mea este un punct de atracție. Fiind obiecte mari pe care le pot pune pe un plan vertical, ele sunt văzute de departe. Iar coloritul e atât de viu, pentru că 80% din ceea ce facem în atelier sunt modele tradiționale. Și noi suntem creatori, pentru că și înaintașii noștri au creat, dar motivele folosite sunt tot tradiționale. Nu putem să ieșim din tiparul străbunilor noștri și ne folosim foarte mult de mediul înconjurător. Păi dacă o floare are roșu, galben și ce culori mai are, nu putem folosi alte culori. Nu poți face frunzele unei flori negre, le faci verzi. Sau păsările — le faci cum sunt, deși în Australia am văzut în fața curții fiului meu papagali roz și un roz care m-a uimit. Dar nu zic acum că trebuie să facem păsările roz”.

În toată țara sunt 7-8 persoane care se prezintă la expoziții cu covoare realizate în funcție de specificul zonei, iar doamna Antoaneta Nadu este foarte bucuroasă că muzeografii au îndemnat-o să-și păstreze zona, chiar dacă uneori mai este și copiată: “Eu am achiziționat foarte multe covoare vechi, cu diferite modele, m-au surprins unele cât de bine au fost întreținute și cât de frumos sunt colorate și sigur că păstrăm ceea ce s-a făcut acum două-trei sute de ani în zona noastră. Ca să vă mai spun că la început am fost văzută ca un comerciant, teabă care m-a deranjat, dar le-am dovedit tuturor muzeografilor că nu este adevărat și cei mai buni muzeografi au încercat să mă convingă și să mă încurajeze să respect zona și sunt foarte bucuroasă din acest punct de vedere, pentru că noi suntem vreo șapte-opt în toată țara care facem covoare: este unul la Piatra Neamț care își respectă zona lui, frumos. Eu mă duc le privesc pe ale lui, el le privește pe ale mele, dar niciodată nu l-am văzut să facă ce fac eu și nici eu ce face el. Mai răi sunt ăștia din Oltenia, pentru că mai sunt câteva care mai mă copiază, dar eu vin data viitoare cu alte modele. Cele din Nordul Olteniei au coloritul muntelui, mai închis, cenușiu, culorile munților. Chiar dacă modelul seamănă cu al meu, pentru că sunt cunoscute în toată lumea covoarele oltenești prin stilul de a folosi modelele fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe, fiecare să-și respecte zona de unde vine”.

Lâna cu care lucrează o achiziționează toarsă și vopsită de la diferite persoane, oameni care aveau lână adunată pentru a face chilime, iar între timp ori a murit persoana, ori copiii nu au mai vrut să aibă astfel de îndeletniciri. A luat lână și de la Arta Populară din Craiova în momentul în care s-a desființat, unitatea care a dus covoarele oltenești în toată lumea înainte de 1990, inclusiv în SUA, unde cel care intermedia vânzarea era originar din România și pe care doamna Nadu l-a întâlnit a Helsinki. “Nu o mai iau nepregătită (n.red.: lâna), pentru că nu mă pot ocupa și de asta. La Daneți (n.red.: comună din Dolj) mă duceam și o torceam. Trebuia să o duc mai întâi la un dărac să o scarmine. Și atunci iau de la cineva cu care am convenit să mi-o dea toarsă, vopsită, dar mai achiziționez și de la persoane fizice. Uneori iau și lână toarsă de mână, pentru că mai sunt femei în vârstă care torc cu furca și fusul. E adevărat că nu e firul tors uniform, dar unii se uită să vadă aceste “gâlci motofâlci” în fir pentru că atunci este clar că este făcută cu mâna. Am luat de la Arta Populară care s-a închis. Cine era Arta Populară din Craiova? Trimiteau covoare în America. Am fost la Helsinki și un american de origine română, care abia mai vorbea românește și care venise într-o excursie acolo a văzut covoarele. Nu știu cum a găsit expoziția. Când vede el, rămâne așa, cu ochii mari și zice: “-Tu ești româncă?—Da, sunt româncă. Eu sunt plecat demult, părinții mei sunt plecați demult. Dar ce vreau să-ți zic este că faci bine ce faci! Eu am fost intermediar la vânzarea covoarelor de la Craiova în America, eram și CTC-ist. Ce mai face Arta Populară­?—Eeee, s-a dus Arta Populară!—Am auzit eu pe cineva, dar păcat! Ce covoare se făceau acolo!—Uite, eu acuma am luat de la ei lână și la niște prețuri foarte scăzute”. Și zicea că noi, românii, am fost cunoscuți în America prin aceste covoare oltenești. Ăsta era brandul Olteniei, al României, dar s-a dus Arta Populară”.

Comenzile directe o ajută să își susțină afacerea. A realizat covoare cu care a fost îmbrăcat Conacul lui Maldăr din Vâlcea, dar a țesut și covorul roșu pentru Gala GOPO de anul acesta. “Ei mă caută pe internet, la telefon, unii vin acasă. Azi vine o familie din București pentru o comandă. Nu sunt în fiecare zi, poate nici în două săptămâni, dar când vine, vine comandă serioasă. Am făcut covorul pentru Gala GOPO, acum tocmai am început covorul pentru o Biserică Ortodoxă din Londra, are 15 m.p. și vom lucra la el aproape 3 luni de zile. Am realizat covoarele pentru Conacul de la Măldărești, unde sunt culele, a fost și o casă boierească mare a unuia care se numea Maldăr, un fel de culă, dar în mijlocul localității Măldărești. Acolo a fost la un moment dat dispensar, CAP-ul, dar a fost destul de bine conservat. De exemplu, tâmplăria este intactă. Îl preluase primăria, dar nu făcea nimic, pentru că nu avea atât de mulți bani să facă așa cum au reușit acești doi tineri din Craiova, familia Vasilescu, printr-un proiect pe fonduri europene și l-au amenajat așa cum a fost la 1850. Au făcut o pensiune în stil tradițional”.

Doamna Antoaneta Nadu s-a gândit de multe ori să se lase de țesut, că are 66 de ani, dar nu știe dacă ar putea sta. “Acum am cinci angajate, Florica — este bucuroasă și fericită că a reușit și are 14 ani vechime și Florența lucrează aici, în atelier, iar trei fete lucrează acasă. Mi-a mai venit în gând să mă las, că am 66 de ani și să mai stau și eu, dar nu știu dacă aș putea să stau. De 34 de ani am carnet de șofer și conduc tot de atunci. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am avut niciun accident, a avut grijă de mine. Și mi-am propus să conduc până la 70 de ani și pe urmă nu mai vreau, că o să zică șoferii “Mă, da’ baba asta nu mai stă și ea acasă?”.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

De doi ani de zile România, din lipsă de fonduri, nu a mai fost reprezentată la expoziții internaționale, iar meșterii populari, destul de slab reprezentați, și-ar dori să beneficieze de anumite facilități fiscale. “De doi ani de zile, România nu mai este reprezentată în expoziții internaționale, pentru că nu mai sunt fonduri. Până acum, expozițiile se realizau prin IMM-uri, ministerul decontând 50% din cheltuielile de transport și cazare. Acum nu mai invită pe nimeni, nu doar pe mine, pe niciun meșter, pentru că suntem puțini și ținem legătura între noi. Avem o asociație a meșterilor populari condusă de o persoană din Codlea. Dar suntem slab reprezentați. A mai fost el și prin Parlament, i-au promis că se face ceva și pentru noi, să fim scutiți de anumite taxe, dar nu se poate. Noi suntem impozitați la fel ca toate firmele”.

În Dolj mai sunt puține gospodării cu războaie de țesut în care se fac covoare, scoarțe sau velințe, dar este nevoie de o Antoaneta Nadu care să le promoveze.

AGERPRES – (A-AS-autor: Maria Mitrică, editor: Diana Dumitru)

V-ar mai putea interesa si:

Da mai departe

Bun venit pe Bindiribli! Alege sectiunea dorita din lista de mai jos