Bunica din suflet

Posted by
|

De fapt…aș putea spune de la bun început că arăta ca o tanti Zamfir, ba mi-aș permite chiar să spun că arăta ca tanti Zamfira, ca să-nțelegeți exact esența spuselor mele, să vedeți mai ușor prin pupila mea dilatată, s-auziți mai clar prin urechile mele ciulite, să-i adulmecați mai fidel mirosul prin nările mele însetate de oameni, să simțiți mai caldă și catifelată atingerea mâinilor ei aspre.

Avea șoldul rupt, dar noutatea ce-o înconjura îi storcea acum conștiența de toată adrenalina ce-o simțise în toți anii ei la un loc, încât durerea osului frânt îi era deocamdată străină…

Basmaua strânsă-ntr-un nod gros sub barba ascuțită și arsă de soare de câmp, acum i se răsucise cumva peste un ochi, făcând-o să semene c-un bandit, părul vechi ca argintul din monedă, răvășit ca după o luptă corp la corp, sur și pur, pur și simplu, martor tern al tuturor gândurilor cu care era vecin intim, la piele, de-o viață, părul, da, că despre el vorbeam, parcă ieșise din captivitate și-și croia drumul spre libertate invadând basmaua neagră ca-ntunericul. Brancardierii încercau s-o ridice de pe brancard pentru a o așeza ulterior pe patul de spital, cu cearceafuri nescrobite, cu pernă din plastic expandat, dar chiuiturile bătrânei, ce expoldau din plămâni ca la nuntă, apărute pentru fiecare oscior mișcat prin ridicare, făceau aproape imposibilă mobilizarea ei.

Zbaterea continua, iar eu nu mă puteam uita decât la ochii ei, ca ai unui copil dus departe de-ai lui, de casă, în același timp înfometați de nou și însetați de tihnă, speriați, triști, doi frumoși, uzi, roșii, verzi, uzați, văzuți, vreodată iubiți. Da. Avea ochi buni. Oamenii răi n-au ochi buni, așa cum oamenii buni n-au ochi răi, de altfel. Să fi văzut-o când, în cele din urmă, așezată pe pat, a dat roată întregii încăperi cu aceiași ochi, și nerecunoscând locul începu să trag-a se ridica, să plece, că ea nu-i de-aici, ea are copii, ea nu-i singură pe lume, copiii ei vor afla despre asta:

„Păi cum, muică, să te vază băieții ăia cu dinaintea goală, și să-ți puie mâinili pi-coloșa, se te lipească de el, om străin, ce-a zice lumea despre mine? Maicăăă, veniți maică de mă luați d-acilea, că oamenii ăștia nu mă cunoașteeee!”

Mă-ndrept încet spre ea, cu emoție, mi se pare că se sperie, mă sperii și eu, nu vreau să-i fie frică, mie nu mi-e. Îi spun:

-Bunica, hai să vorbim, ascultă-mă puțin, te rog. Vrei?

Ea:

- Da’ matale cine ești?

-Io-s Ioana, și lucrez aici, la spital, unde ai venit dumneata acum, că ți-ai rupt piciorul.

Chipul i se lumină, fața parcă i se destinse de nu mai avea nici riduri, în ochi se născu bucuria de parcă i-am dat cea mai bună veste din ultimii douăzeci de ani: ce bucurie pe ea că în sfârșit își amintea că și-a rupt piciorul! Ce bine că oamenii ăia nu erau „niște pușlamale de hoți, ce bine că n-au să se mai întoarcă, ce bine că fătuca asta seamănă cu Măndița a lu’ Tudor, ce bine că mi-am rupt piciorul”!

Mă aplec zâmbindu-i, încerc să-i îmblânzesc șuvițele argintii, să i le îndes cu grijă înapoi în temniță, asta e!, așa le-a fost soarta!, reușesc, apoi îndoi basmaua către fățuca boțită, să i-o ascundă de priviri străine și i-o înnod sub barbă, iar apoi, instinctiv parcă, îmi veni să-i iau capul mic între palme, să o cunosc și cu mâinile, s-o țin puțin așa, spre mine. Am făcut-o. Și i-am spus, tot instinctiv, cred:

-Ești o bunicuță din povești! A-nchis preț de două secunde ochii. Și a zâmbit. Și prin porii palmelor am simțit vântul care a bătut acea piele, soarele care-a oglindit pe-acea față, lacrimile care-au trecut peste ea, spălând-o sau…poate arzând-o, am simțit miros de pâine caldă, miros de bebeluș, miros de oi, și brânză, miros de tors și ploi.

-Sunt bătrână, muică…,spuse ferindu-și privirea, ca și cum n-ar fi avut voie să privească în ochi un om străin atât de multă vreme, ca și când s-ar fi căit în gând.

-Câți ani ai, bunico?, o întreb în timp ce-i ridic mâneca să văd de unde i-aș putea recolta analizele.

-92 .

-Mulți înainte, măicuță!

-Ăsta-i un blestem, muică , că io nu mai am ce că’ta aicea, că așa, ruptă, nu mai sunt bună de nimica, ori io nu vreau să fiu povară pentru copiii mei, că nu d-aia i-am făcut. Au și ei familii acum!

-De-aia ai fost adusă la spital, să reparăm piciorul! N-o să fii povara nimănui. Și mi-am dorit din tot sufletul să-i fi putut promite asta.

- Ai mai fost la spital, așa-i?, întreb repede, s-alung gândul rău .

-Nu.

-Când ai născut…?

- Am născut acasă, mamă, că felcerul cerea bani mulți, ș-am născut cu moașa satului. Am doi băieți, trei nepoți ș-o nepoată, da’ p-aia o văd rar, că șade la București, e studentă. O să-mi tăiați picioru’?

-Ei, o să vorbească domnul doctor cu copiii, după ce-i anunțăm, și o să le explice dânșilor cum se face treaba asta. N-o să-ți taie nimeni nimic. Pe dumneata nu asta te interesează, acum va trebui să vedem dacă ești sănătoasă, uite, trebuie să te înțep puțin aici, șă-ți iau analize… Apoi, să-i distrag atenția:

- Vezi?!, cu ocazia asta o să-ți revezi nepoata… Nu ți-am zis că-i la București?!

-Aoleo! m-ai înțepat, fii mai atentă, măicuță!

-Păi…la București, bunica , adică aici ! Să nu miști mâna!

-Aici suntem la București?, făcu ochii mari ca două farfurioare din setul meu preferat pentru cafea, dar glasul nu-i sună foarte sus, ci mai repede stins de emoție pură,cu barbă tremurândă, altă bucurie!, una după alta!, fătuca asta începe să-i fie dragă, de când a venit aici nu-și mai simte inima bătându-i în gât, și…. o s-o vadă pe Măndița !

-Da, bunico , te-a adus Salvarea de la dispensarul din sat, că acolo n-aveau cu ce să te-ajute…

-Păi n-au, maică, că sunt săraci!, spuse cu gândul în altă parte. Apoi:

- Semeni cu Măndița, nepoata mea, și matale ești studentă?, gândul ieși afară, nestingherit .

-Nu, io-s asistentă medicală, răspund știind clar că în vocea mea s-a auzit zâmbetul. Ea l-a auzit.

-Aha, ca fetele alea de pe front…

Mi se strânse inima. Câte au văzut ochii ei verzi ca marea de lângă plajă, câte auziseră urechile acelea subțirele, ca de hârtie, câte bătăi de inimă în plus, de zgribulire, de panică și zbucium, câte zile de foame și sete numărase bunica din fața mea? Am învelit-o bine, cred că-mi doream de fapt s-o înfăș ca pe bebeluși, s-o acopăr, să fie ferită de tot și de toate, s-o legăn pe picioare și s-o alint în cântec, să n-o doară, să nu afle alt rău, să nu mai cunoască altă durere…

Lucrurile s-au derulat firesc, batrâna era sănătoasă tun, doar că urma ca șoldul rupt să-i fie protezat. Asta presupune anestezie, substanțe străine sistemului ei, toxicitate forțată, pătrunderi nefirești în trupul firav și ostenit, protocoale stricte și necunoscute ei, oameni străini în jur și paturi reci, de groază și tortură. Următoarea noapte a fost un chin ascuns, atât pentru ea, cât și pentru mine. M-au acaparat și m-au muncit gânduri, m-au zguduit dureri de suflet, mi-am pus întrebări la care nici acum n-am răspunsuri. Când am ajuns în salonul de reanimare, am căutat-o repede, cu sete, și-am găsit-o.

Ochii mei au întâlnit ochii ei, și s-au recunoscut, am simțit atât de clar asta!, apoi m-au chemat mut, parcă pe-ascuns. Era legată de mâini, cică era agitată, își smulsese în repetate rânduri branula, chiar pansamentul, apoi tubul de dren,mâinile îi erau pline de sânge uscat, sub unghii avea coji de sânge negru, iar venele stăteau să-i pocnească de sub pielea aproape transparentă. Am crezut că mor. M-am apropiat și i-am apucat mâna dreaptă, cu cealaltă mână i-am mângâiat obrazul asudat, să simt iar vântul, și soarele…, dar groaza ei teribilă mi-a umplut palma și m-a ars până-n adâncul inimii.

-Măndița, ce bine c-ai venit! Ia-mi, muică, sacoșele astea de pe mâini, că e grele, și hai să plecăm acasă, că simt Moartea cum bântuie pe-acilea. Și caută-mi basmaua, că nu se cade să stau descoperită, la anii mei , că-s văduvă…

I-am tăiat legăturile, acum era a mea, i-am șters mâinile muncite cu apă călduță și spirt, i-am aranjat basmaua ca pe-o cască protectoare, i-am luat fățuca între palme și i-am șoptit:

-Bunicuțo, gata, acum ești bine, am venit, nu mai pui mâna pe toate „aparatele” astea, că le-a pus dom’ doctor, și pe mine mă ceartă dacă le strici, și hai să bei o gură de apă.

A băut de parcă se-ntorsese-n anii ‘ 40, și-a spălat gâtlejul răgușit, și mi-a spus:

-Nu mă iei de-acia?

-Nu, mamă, că trebuie să te faci bine, să poți umbla din nou, că ți-a reparat piciorul domnul doctor. Suntem încă la spital… Ochi mari de uimire, cum adică – la spital?!, așa e la spital?, lumea țipă?, înjură?, te-nțeapă?, te sapă?, cum adică?!, AȘA e la spital???

Am auzit din ochii ei aceste întrebări și m-am simțit prost, pentru că privirea femeii mă făcea de-a lor, asemenea lor, și mi-a fost greu să găsesc scuze, am încetat a le căuta încă de când le-am amușinat, a acru și fals, a van. Ce să-i fi spus ?… Da! AȘA e la spital. AȘA e când personalul medical se detașează complet de oamenii bolnavi, când un chip de bunică nu le mai amintește de bunica lor, când mirosul fricii seamănă cu cel al Morții și nu îl vor în nări, când o mână de om ajunge să reprezinte doar un obiect al muncii…și piciorul la fel…, când ochii unui bătrân bolnav nu le mai spune povești despre sine…

Așa e, și mă simt prost, și mă doare…

-Da, la spital, mamaie mică, mică bunică, și o să fie bine, sunt aici… Închise ochii cu înțelegere, și ceva mă face și azi să cred că mi-a auzit gândurile. Și m-a iertat pe mine pentru ei, că n-au știut că ea voia să scape, că nu înțelegea ce Dumnezeu erau toate „aparatele”-alea , că o ustura-n suflet țeava aia înfiptă-n piciorul ei; ce-a făcut rău?!, le-a tras afară, că dureau! Mi-am aranjat-o bine, i-am făcut un calmant, am privit-o cum se-așează comod înăuntru, în ea, cum se culcă-n pace, că-i cald acuma, c-a venit Măndița ei.

Și-am mai privit-o iar, și iar, și mi-am umplut sufletul c-o bunică a altcuiva, și-am păzit-o ca pe cel mai de preț dar ce mi-l făcuse noaptea aceea. N-a mai durut-o, n-a mai zis nimic, n-a mai fost la spital. A fost acasă, cu omul ei, tineri, n-aveau copii și se iubeau cu foc. O luase devreme de la mamă, la 17 ani, și trecuseră-mpreună prin multe, clădiseră, trăiseră totul, în toate culorile pamântului, cu toate bucuriile și neajunsurile vieții. Era la el în brațe, o alinta, avea cosițe lungi și groase , și negre ca smoala de pe casă, ochi vii, și din lumină verde, iar el…bărbat de OM, OM de bărbat.

Visa, și era frumoasă iarăși, și strălucea de dinăuntru. Întinerise. A fost frumoasă tare. Văd! Năsucul cârn se înălța deasupra obrajilor supți azi parcă de gură, demult plini și roz se-nchideau rotund c-o gură de căpșună, și îi privea semeț, de sus și cu mândrie, i-adulmeca pe rând, ca pe două mere răscoapte. Liniuțele ochilor se întindeau nițel către tâmple, iar genele tocite de batiste erau decolorate, și puține. Fruntea era înaltă, iar inserția părului îi desena un 3 la începutul ei, și se continua spre sprâncenele chele, dar urma lor spunea c-au fost acolo, negre. A dormit toată noaptea. A fost plecată dintre noi, și a fost bine. Sper. Am plecat dimineață, am lăsat-o acolo și m-am simțit vinovată, de parcă aș fi părăsit-o. Am fost liberă două zile, iar în următoarea zi de lucru am mers țintă la ea.

Nu mai era. Nu mai era acolo omul, ființa, era doar trupul bătrân, inert, degeaba. Nu mai vorbea, nu mai auzea, nu mai asculta, nu mai mânca și nu mai bea. Tot ce i se întâmplase îi dereglase sistemul, rostul, nu se simțea de-acolo și plecase în lumea ei, în gând, unde-a rămas de voie. Și obidă.

Am luat-o-n mâini, am strigat-o, am certat-o, să vină înapoi, dar…nu. N-a vrut. N-a mai rămas nimic afară, și-a luat cu ea acolo și lumina ochilor, și căldura. Și glasul scorojit.

Am cunoscut-o pe Măndița. N-o știa prea bine pe mamaie. Nu-și amintea nimic din ea. I-o luasem eu, puțin, doar câteva ore, și-a fost a mea. Bunica ce n-am avut-o eu…

De Kitty Georgescu

- Sursa: Editura Mateescu - http://edituramateescu.ro/2014/01/bunica-din-suflet/#sthash.fiAHR5SU.xTzJIjP0.dpuf

Da mai departe

Bun venit pe Bindiribli! Alege sectiunea dorita din lista de mai jos