Pământul – în pragul unei noi Ere Glaciare (Revista Nexus)

Posted by
|
Articolul de mai jos – tradus pentru prima dată în limba română în Revista Nexus Magazine – Ediția Română, vorbește despre un subiect tabu. Răcirea globală. Oficial, ni se spune că pământul se încălzește. Elitele știu însă adevărul. Iar articolul de mai jos o dovedește cu prisosință. În lumea științifică, de la un anumit nivel, se știe că Pământul va intra cât de curând într-o nouă glaciațiune, dar celor dispensabili nu li se comunică acest lucru, pentru a nu se creea panică. Acesta este scopul acelor buncăre – veritabile orașe subterane, construite de guvernele tuturor țărilor. Salvarea în subteran de iarna ce va acoperi Pământul pentru multe sute (dacă nu chiar mii) de ani. Mulțumesc pe această cale editorilor revistei Nexus pentru permisiunea acordată – de a culege și publica în format electronic articolul. Liber la preluare, cu menționarea sursei (Revista Nexus Magazine) Iată articolul:

Într-un raport publicat în 2004, Pentagonul îşi exprima îngrijorarea faţă de temerile privind o răcire iminentă. Profesorul Richard A. Muller, de la Universitatea din California, Berkeley, este de aceaşi părere, afirmând că „Timpul nostru pare a se fi terminat”. În viziunea sa, perioada interglaciară caldă în care ne aflăm în prezent, va lua brusc sfârşit.
Când Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice a elaborat Protocolul de la Kyoto şi l-a prezentat în 1997 guvernelor lumii ca o modalitate de a diminua emisiile de gaze cu efect de seră într-un efort a reduce încălzirea globală, s-a ajuns la un consens internaţional de a se ignora îngrijorarea anterioară privind dovezile referitoare la o posibilă eră glaciară.
Potrivit lui Al Gore, încălzirea globală este un joc în care vina se aruncă de la un partener la celălalt: „Topim calota glaciară a Polului Nord… Destabilizăm muntele masiv de gheaţă din Groenlanda… Emitem atât de mult dioxid de carbon în mediul Pământului încât am schimbat literalmente relaţia dintre Pământ şi Soare“.1 Totuşi, ideea încălzirii globale contrazice îngrijorările oficiale din ultimii 35 de ani. Stimulat de dovezile care indicau o tendinţă de răcire, un raport din 1973 al CIA ajungea la concluzia că „are loc o schimbare climatică globală şi că nu vom reveni prea curând la modele climatice din trecutul recent“.2Acesta a fost curând urmat de Prima Conferinţă de la Miami privind Utilizarea Izotopilor în Climatologie şi Paleoclimatologie din 1975, unde laureatul Premiului Nobel, Willard Libby R. a avertizat: „Erele glaciare au fost starea normală în ultimele câteva milioane de ani, climele temperate existând în nici cinci la sută din timp … Deoarece aprovizionarea globală cu hrană depinde în primul rând de climă, înţelegerea actuală privind clima trebuie să fie drastic îmbunătăţită …“.3 Aproape 30 de ani mai târziu, într-un raport publicat în 2004, Pentagonul încă îşi exprima îngrijorarea faţă de temerile privind o răcire iminentă. În timp ce optarea fie pentru un scenariu similar cu cel schimbării climatice de acum 8200 de ani, situaţie în care clima s-a modifica doar pentru 100 de ani, fie pentru un scenariu precum Marele Îngheţ (Dryas-ul Recent), eveniment care a răcit Pământul pentru mai mult de 1000 de ani (între circa 12800 şi 11500 î.e.n), raportul încă descoperea în viitorul anticipat „o scădere semnificativă a capacităţii mediului pământesc de a susţine viaţa“.4 Totuşi, în pofida a tot mai numeroşi prezicători ai încălzirii globale şi a efortului de a căuta modalităţi de diminuare a emisiilor de CO2 din diverse sectoare ale industriei, cel puţin un geolog, profesorul Richard A. Muller, de la Universitatea din California, Berkeley, a fost de partea Pentagonului afirmând că „Timpul nostru pare a se fi terminat“, deoarece (în viziunea sa) această perioadă interglaciară caldă va lua brusc sfârşit.5 Cu o diagramă care prezintă fluctuaţiile de temperatură ce au avut loc pe o perioadă de trei milioane de ani, obţinută pe baza profilelor izotopilor de oxigen, profesorul Muller subliniază discrepanţele problematice faţă de teoria lui Milankovitch. Figura 1 arată că în ultimii 650.000 de ani, era glaciară a fost dominată doar de ciclul glacial de 100.000 de ani, că precedentele două milioane de ani au avut un model ciclic predominant de 41.000 ani şi că acum circa trei milioane de ani nu existau deloc cicluri de ere glaciare. Ceea ce istoricii au determinat ca fiind perioada totală de timp necesară civilizaţiei moderne pentru a se dezvolta este inclusă în actuala noastră perioadă interglaciară. Vârfurile ascuţite din grafic nu ilustrează doar cât de repede se pot termina erele glaciare, dar şi cât de repede pot începe. „Aceste date ar trebui să vă sperie … următoarea eră glaciară este pe cale să ne lovească“, avertizează prof. Muller.6 Laureatul Premiului Nobel, dr. Willard Libby a avertizat: „Erele glaciare au fost starea normală în ultimele câteva milioane de ani, climele temperate existând în nici cinci la sută din timp … Deoarece aprovizionarea globală cu hrană depinde în primul rând de climă, înţelegerea actuală privind clima trebuie fie drastic îmbunătăţită …Luna şi înclinarea Pământului O mare parte a eşecului climatologilor de a găsi o explicaţie mai bună pentru erele glaciare se datorează aplicării modelului titirezului în cazul Pământului (care se bazează pe faptul Pământul încă se roteşte în urma impulsului dobândit în timpul formării sale) în modelul universului bazat pe gravitatea standard, mai degrabă decât pe mai practicul model al titirezului în modelul universului electric (situaţie în care rotaţia Pământului este stimulată şi perpetuată de forţa dominantă a electromagnetismului). Un titirez presupune un singur impuls dat şi o rezistenţă sau efort de torsiune manifestat contra axului de rotaţie. Aceasta este o imagine care ne induce în eroare în privinţa relaţiei dintre rotaţia Pământului şi planul lui orbital. Convingerea că Pământul nu şi-ar schimba direcţia de rotaţie în urma unei inversări a polarităţii arată confuzie dacă nu chiar negarea proprietăţilor simple ale fizicii. Un model al efectului giroscopic este mai aproape de modelul real şi chiar şi acesta poate oferi o imagine greşită cu privire la stabilitatea Pământului. Datorită prezenţei Lunii, înclinarea Pământului nu poate depăşi 23 de grade din orbita lunară. Modelul giroscopic ilustrează cel mai bine relaţia dintre Lună şi bombarea regiunii ecuatoriale a Pământului, o reprezentare a forţei de frânare exercitată contra mişcării de rotaţie a Pământului şi a modificările ciclice ale planului orbital al Lunii care, la rândul său, controlează gradul de înclinare a Pământului. Dar, din nou, spre deosebire de un titirez, înclinarea Pământului pivotează în planul solar care disecă ecuatorul Pământului, nu axa sa de bază. Efortul de torsiune contra axei, care va exista în cazul unui titirez, nu este o reprezentare adecvată a ceea ce se întâmplă cu Pământul. Singurul efort de torsiune al rotaţiei Pământului este cauzat de influenţa Lunii contra ecuatorului Pământului, o influenţă care absoarbe şi modifică influenţele suplimentare atât ale Soarelui cât şi ale lui Jupiter.7 Chiar şi cu variaţiile ciclice cunoscute care afectează planeta, Pământul este foarte stabil, rotaţia sa fiind întreţinută de un miez solid, cu încărcătură magnetică şi care este înconjurat de o manta topită. Acest interior lichid creează o forţă centrifugă puternică şi stabilă ce acţionează contra ecuatorului, care este păstrat stabil de prezenţa Lunii, care, ulterior, acţionează ca un regulator climatic pentru Pământ.8 Cu axa pivotantă centrată în mijlocul planetei, un anumit grad de deviere polară (o înclinare axială din cauza dezechilibrelor de suprafaţă) este posibil, dar ar fi restricţionat în limitele înclinării Pământului impuse planetei de către Lună. Orice sugestie că Pământul s-ar fi răsucit într-o parte ar indica un moment în timp în care Pământul nu avea Lună. Luna şi sistemul solar Concepţia conform căreia Luna a sosit relativ recent este ilustrată printr-una din problemele din teoria „Pământului ca Bulgăre de Zăpadă”. Există dovezi îngropate în trecutul Precambrian: nişte formaţiuni de nisip descoperite în straturile de stâncă de la minele de cupru de la Muntele Gunson, din Flinders Ranges, Australia de Sud. Formaţiunile de nisip arată prezenţa unor fluctuaţii sezoniere de temperatură într-un loc unde nu ar fi trebuit să existe aşa ceva, în timpul perioadei „bulgărelui de zăpadă”. Pentru geologul australian George Williams, cea mai bună explicaţie pentru repetiţia îngheţ / dezgheţ, care ar duce la apariţia respectivelor formaţiuni de nisip la ecuator, este o înclinare a planetei noastre cu aproape un sfert de cerc.9 Acest lucru ar implica un Pământ Precambrian fără Lună. Teoria „Pământului ca Bulgăre de Zăpadă”, în loc să fie contestată de către descoperirile lui Williams, este de fapt susţinută de formaţiunilor de nisip descoperite — din moment ce o lipsă a Lunii în perioada Precambriană este posibil să fi trimis Pământul în perioade de extremă orbitare eliptică în jurul Soarelui, răcind incredibil Pământul şi permiţând în acelaşi timp potenţialului de înclinare de a ajunge la un maxim de 90 de grade, creând cele mai bune condiţii pentru apariţia periodică a fenomenului „Bulgărelui de Zăpadă”. Cea mai bună dovadă pentru recenta captare a Lunii este „explozia” Cambriană ce a avut loc cu circa 542 milioane de ani în urmă. S-a întâmplat ceva care nu numai că a încheiat definitiv ciclul de răcire de la suprafaţa Pământului la acea dată, dar, în acelaşi timp, a pus Pământul pe o orbită stabilă, mai aproape de Soare, a reajustat scoarţa şi a pus capăt devastatoarelor schimbări ale înclinării sau oblicităţii severe. Dispariţia masivă a faunei precambriene a avut loc la graniţa cu Cambrianul şi s-a stabilit că a fost cauzată de schimbări bruşte ale condiţiilor de mediu.10 Trecerea Soarelui prin planul galactic (ceva ce sistemul nostru solar face în mod repetat) şi ulterior colapsul temporar al câmpurilor magnetice planetare, ar putea da naştere la influenţe gravitaţionale ce ar putea potenţial afecta deplasarea corpurilor astronomice şi astfel ar ameninţa dislocarea cometelor din norul Oort.11 În 1994, astronomii au descoperit o nouă galaxie, foarte aproape de galaxia Căii Lactee. O analiză ulterioară că această galaxie mai mică, acum cunoscută sub numele de Galaxia Eliptică Pitică din Săgetător (Sag DEG), este devorată de Calea Lactee. În mod semnificativ, aceasta intersectează Calea Lactee, la un unghi şi o poziţie ce corespund precis cu cel al sistemului nostru solar.12 Această coincidenţă ar fi mai puţin semnificativă dacă sistemul nostru solar nu s-ar deplasa la acelaşi unghi prin galaxie. Este cunoscut faptul că sistemul nostru solar trece prin planul galactic, printr-o mişcare oscilatorie (salt), mişcare ce are nevoie pentru a se finaliza de 33 milioane până la 55 milioane de ani. Figura 1. Climatul din ultimii trei milioane de ani (săgeţile aparţin autorului). (Sursă: R. A. Muller şi G. J. MacDonald, Ice Ages and Astronomica! Causes, Praxis Publishing Ltd, Chichester, UK, 2000) Nu există niciun motiv direct pentru această mişcare oscilatorie sau pentru această limită de timp ipotetică, altul decât o încercare, nu foarte reuşită, de a potrivi mişcarea sistemului solar cu perioadele cunoscute ale craterelor de suprafaţă sau ale diverselor evenimente de extincţie.13 Având în vedere unghiul sistemului solar şi impulsul dat, este puţin probabil ca salturile/oscilaţiile sistemului solar să fie legate în vreun fel de planul galactic. Dacă sistemul solar ar fi de fapt orientat spre planul galactic, ar fi mai uşor să se accepte ideea unei „ţopăieli” a sistemului solar de-a lungul planului galactic, asemeni săriturilor unei pietre pe suprafaţa unui lac, dar acesta nu este impulsul unghiular pe care se ştie că Soarele îl are. Indiferent dacă sistemul nostru solar provine sau nu din Sag DEG, deşi se pare că este foarte probabil, Soarele va fi trecut de mult prin Calea Lactee şi va fi continuat să se deplaseze dacă această călătorie a sistemului nostru solar nu ar fi fost oarecum captată, rezultând o orbită galactică care, aparent, duce sistemul solar prin ambele emisfere galactice în întregul său ciclu orbital.   Ciclurile glaciare şi perioadele interglaciare Definirea lungimii acestei orbite solar-galactice ne duce înapoi la ciclul erei glaciare. Chiar dacă fiecare perioadă de încălzire dintre evenimentele glaciare este numită perioadă interglaciară, din punct de vedere tehnic nu este aşa – pentru că un ciclu de eră glaciară durează 650000 ani pentru a se finaliza. Există fluxuri de încălzire ce apar în avansarea glaciară (nu scurtele interstadiale, intervale de climă calde din timpul unei perioade de glaciaţie, care durează mai puţin de 10000 de ani), dar acestea nu sunt adevărate perioade interglaciare. Noi nu ne aflăm la sfârşitul unui flux glaciar în prezent, ci într-o adevărată perioadă interglaciară care se încadrează într-un ciclu total de eră glaciară şi durează doar 13000 de ani sau o jumătate de ciclu de precesiune. Când, în 1975, Libby a emis ipoteza conform căreia climatul temperat va dura doar cinci la sută dintr-o eră glaciară, el a fost aproape de adevăr. O adevărată perioadă interglaciară – e vorba de durata de timp, nu dintre ciclurile fluxurilor de gheaţă, ci dintre o eră glaciară totală şi următoarea – ocupă aproximativ trei la sută din ciclul total, în timp ce un flux de încălzire -perioada de încălzire dintre evenimentele glaciare maxime – poate fi de 10 la sută sau mai mult din durata ciclului. O altă analiză a graficului lui Muller privind clima din ultimele trei milioane de ani (fig. 1) arată că fiecare perioadă glaciară asociată cu modificări notabile din era anterioară durează aproximativ 650000 de ani. Al Gore s-a concentrat doar pe graficul cu concentraţiile de CO2 din ultimii 650000 de ani dintr-un motiv bine întemeiat. Perioada interglaciară care a avut loc dincolo de acest punct a fost atât de caldă, încât existau hipopotami şi hiene în Anglia.14 După fiecare ciclu de eră glaciară de 650000 de ani, inversările de polaritate cauzează mişcări continentale care forţează Groenlanda să se mute mai departe spre nord, în timp ce Europa se extinde spre est, mai departe, fiecare schimbare ducând la o creştere a volumului de ape calde din Oceanul Atlantic care ajung în Oceanul Arctic polar în următorul ciclu glaciar. Evenimentul caracteristic care are loc regulat la aceeaşi perioadă de timp de 650000 de ani este erupţia supervulcanului Yellowstone. Cel mai violent ciclu de erupţii al vulcanului Yellowstone nu este întâmplător şi a marcat punctul de plecare pentru fiecare dintre ultimele cinci ere glaciare. Aparenta lipsă de gaz şi de particule din mostrele luate din miezul lui de gheaţă indică faptul că acesta este doar asociat cu începutul fiecărei perioade glaciare şi nu este cauza acestora. Erupţiile din Yellowstone sunt de foarte multe ori asociate cu o zdruncinare semnificativă a continentului Nord-American. Caldera în sine nu se mişcă, dar platoul de deasupra, da. Această mişcare continentală este bruscă şi dezvăluie o repetare în direcţia în care interiorul continental se mişcă de cel puţin 13 de milioane de ani (fig. 2). Figura 2. Punctul focar al vulcanului Yellowstone. (Sursă: US Geological Survey) Deformarea scoarţei terestre înainte de o inversare a polarităţii este motivul pentru care vulcanul Yellowstone poate semnala începutul fiecărui ciclu de eră glaciară. Pe măsură ce sistemul solar se apropie de planul galactic, unde câmpurile magnetice se prăbuşesc înainte de a se schimba, câmpul magnetic al Pământului, în mod similar, se va prăbuşi înainte de schimbare. În 2002, oamenii de ştiinţă au observat o accentuată aplatizare a polilor, dar nu au putut găsi o explicaţie potrivită. Ca explicaţii posibile, ei au menţionat destinderea post-glaciară, schimbările de vreme induse de încălzirea globală şi modificările gravitaţionale (!).15 Fluctuaţiile forţei câmpului magnetic al miezului permit forţelor centrifuge ale magmei topite să se bombeze mai mult la ecuator, rezultând o aplatizare a planetei la poli şi creând presiuni extraordinare pentru latitudinile mici şi mijlocii, deoarece acestea poartă greul deformării scoarţei. Yellowstone, fiind aproape la 45 de grade latitudine, se află de fapt chiar pe cuta provocată de deformarea scoarţei. Începând cu anul 2004, magma de sub Yellowstone a început să urce dintr-o cameră aflată la 48 de kilomatri de suprafaţă într-o altă cameră situată la numai 9,5 kilometri de suprafaţă şi la o viteză de trei ori mai rapidă decât cea înregistrată anterior.16 Chiar dacă ideea de a specifica o anumită dată pentru inversarea polarităţii pare greu de acceptat (precum mult discutatul an 2012), faptul că Pământul se confruntă cu o prăbuşire a câmpului său magnetic este de necontestat. Unele cercetări arată că puterea câmpului magnetic al Pământului a început să slăbească de cel puţin 4000 de ani, în timp ce măsurarea câmpului magnetic al Pământului din ultimii 30 de ani arată faptul că declinul puterii acestui câmp este tot mai accentuat.17 În punctul în care polul magnetic care se degradează se sincronizează cu polul care se roteşte al axei, modelul giroscopic se prăbuşeşte într-un model al titirezului şi va urma o inversare a polarităţii.

Figura 3. Valori ale expunerii la Soare. (Sursă: Michael Pidwirny, University of British Columbia, Okanagan, www.physicalgeography.net)

Într-o adevărată perioadă interglaciară, care durează doar 13000 de ani şi în care suntem şi acum, straturile continentale glaciare se topesc, Pământul se înclină la deviaţia stabilită de unghiul orbitei Lunii, iar anotimpurile încep şi planeta se învârteşte în sens invers acelor de ceasornic, aşa cum îi dictează polaritatea negativă. Precesiunea, fiind un rezultat al înclinării Pământului, se desfăşoară numai în acest interval de timp. La începutul următoarei ere glaciare, precesiunea se va termina. Marele An al lui Voltaire (Platon nu a ştiut nimic despre precesiune) doar sfârşeşte prin a fi o vacanţă de vară. Odată ce Pământul îşi schimbă polaritatea şi se roteşte în sensul acelor de ceasornic, contra orbitei Lunii, va pierde influenţa pe care Luna o exercită asupra înclinaţiei şi axa sa va deveni perpendiculară. Rotaţia în sensul acelor de ceasornic, de asemenea, duce la atragerea Lunii pe o orbită mai apropiată, inversând astfel îndepărtarea lentă a acesteia de Pământ.18 Perpendicularitatea ar face într-o permanentă stare de echinocţiu, caz în care orele zilei şi ale nopţii sunt aceleaşi de poli la Ecuator. Valorile înregistrate ale expunerii la radiaţiile solare sezoniere arată cum această perpetuă stare de expunere din primăvară / toamnă (după cum se prezintă în citirile din lunile martie şi septembrie) ar putea favoriza acumularea glaciară în cazul latitudinilor înalte şi al celor înalte spre mijlocii, fără o întindere a elipsei în stil Milankovitch (fig. 3). O rotaţie a Pământului în sensul acelor de ceasornic ar inversa şi curenţii oceanici, mai ales pe cei ai Oceanului Atlantic, care s-ar putea acum deplasa direct de-a lungul coastei Africii în Oceanul Arctic. Această schimbare a curenţilor oceanici ar satura celula polară Hadley cu umiditate şi ar crea o climă temperată în zona Arctică. Celula Hadley ar transporta şi elibera umiditatea sa la latitudinile de mijloc, mai jos de curentul din nord. Într-o lume care nu se roteşte, aerul cald de la ecuator s-ar ridica şi s-ar deplasa spre regiunile polare mai reci unde ar coborî şi s-ar deplasa de-a lungul solului, până când ar ajunge la ecuator unde ciclul va începe din nou. De vreme ce lumea noastră se învârte, acest ciclu de înălţare şi de coborâre a aerului este purtat peste neregularităţile de suprafaţă şi împărţit în trei celule de aer ce se ridică şi coboară, la fel ca şi dungile lui Jupiter. Evenimentul caracteristic care are loc regulat la aceeaşi perioadă de timp de 650.000 de ani este erupţia supervulcanului Yellowstone. Cel mai violent ciclu de erupţii al vulcanului Yellowstone nu este întamplător şi a marcat punctul de plecare pentru fiecare dintre ultimele cinci ere glaciare. Celulele care încep de la Ecuator şi se întind câte 30 de grade pe fiecare parte sunt numite celule tropicale Hadley Ele au fost descoperite şi denumite astfel de către George Hadley, în 1753. Între 30 şi 60 de grade se află celulele Ferrel, numite după William Ferrel care le-a descoperit în 1856. Celulele Ferrel sunt determinate de curenţii care se deplasează atât la graniţele sudice, cât şi la cele nordice. Deasupra celulei Ferrel este celula polară Hadley. Chiar deasupra regiunii polare se află un vânt constant numit „vortex polar”, care rămâne fixat deasupra fiecarui pol. Este interesant faptul că straturile glaciare din Pleistocen din America se opresc chiar sub curentul-jet din nord, aproape formând o linie ce traversează America de Nord cu o coborâre acceptabilă la vest de Marile Lacuri din cauza fenomenului „zăpezii de lac”. Aceasta arată două lucruri: un curent-jet saturat şi o vreme fără variaţii sezoniere. Pentru ca straturile de gheaţă să crească la fel de mari ca cele găsite pe durata Pleistocenului (circa 1,2 milioane până la 10000 de ani înainte de prezent), o evaporare masivă trebuie să aibă loc. Aceasta este enigma ignorată a ciclului erei glaciare. Dacă straturile glaciare s-au strecurat în jos din regiunile polare îngheţate, cum a ajuns umiditatea la celulele polare Hadley care hrăneau gheţarii de latitudine mijlocie şi din nord? Dintr-un studiu detaliat al modelelor vânturilor, profesorul Xiahong Feng de la Dartmouth College, Marea Britanie, principalul autor al unui raport publicat în 2007, sugerează că vânturile ce dominau toată suprafaţa Americii de Nord în timpul Pleistocenului au venit de la est. Analiza celulozei antice arată că cele mai înalte nivele ale izotopilor de oxigen şi hidrogen se găsesc pe Coasta de Est, în timp ce scad spre Coasta de Vest – complet în opoziţie cu modul în care vânturile suflă astăzi, dar este exact ceea cea ce se aşteaptă de la o rotaţie a planetei în sensul acelor de ceasornic şi de la o inversare a curenţilor oceanici şi a curenţilor-jet din prezent.19 Rotindu-se în sensul acelor de ceasornic şi perpendicular, Pământul acum acţionează ca un adevărat titirez, şi, ca atare, acumularea de straturi glaciare în emisfera nordică împreună cu scăderea nivelurilor mării în emisfera sudică ar face ca planeta să reacţioneze la acest dezechilibru în acelaşi fel în care ar face-o un titirez. Cu o forţă de torsiune sau de tragere mai intensă la vârf, contra vitezei de rotaţie, greutatea straturilor glaciare din emisfera nordică ar putea determina o pivotare a Pământului pe polul sau axa sa sudică, determinând Pământului să răspundă cu o uşoară înclinare spre centrul orbitei sale, Soarele. Aceasta nu ar duce la o revenire la precesiune deoarece pivotarea axei de jos ar lăsa Pământul înclinat spre Soare într-o continuitate anuală, nu sezonieră. Masele grele de pământ din nord s-ar înclina spre Soare doar cu câteva grade, fiind scăldate în lumină permanentă timp de mii de ani, până când gheţarii se retrag suficient pentru a reumple oceanele şi procesul începe din nou. Whitley Strieber a fost primul care a folosit termenul de „superfurtună globală” în cartea The Coming Global Superstorm („Iminenta superfurtună globală”). Este un termen pe care el l-a folosit pentru a descrie un scenariu fictiv ce descrie prăbuşirea curentului oceanic din Atlanticul de Nord, care a dus la o năvălire a unui aer extrem de rece, de origine arctică, provocând furtuni enorme în toată lumea. Cunoştinţele antice despre inversarea polarităţii Există ilustrări din Egiptul antic care arată Pământul ca având punctele cardinale inversate. Acestea pot sugera că anticii ştiau de inversarea polarităţii. Unele hărţi astronomice din camera arhitectului lui Hatshepsut, Senmut, arată acest lucru, la fel ca şi documentele de la Harris şi papirusurile de la Ipuwer şi Hermitage.20 În această poziţie perpendiculară a axei Pământului, steaua polară se află în constelaţia Draco (ce are forma unui şarpe). Toate popoarele preistorice situate deasupra ecuatorului erau supravegheate de acest „şarpe”. O rotaţie în sensul acelor de ceasornic va modifica lungimea anului, a lunii şi a zilei. Eliminarea schimbării de direcţie a centrului de greutate, cauzată de Lună, va egaliza şi va distribui mai bine retragerea mareelor, făcând ca Pământul să accelereze uşor. Această schimbare a lungimii calendarului este confirmată de modelele fosilizate ale mareelor de la Pichi Richi, în sudul Flinders Ranges, Australia de Sud, unde geologul George Williams a stabilit că la graniţa dintre Precambrian şi Cambrian anul solar dura 13 luni şi ziua sub 22 de ore.21 O reflectare a acestui calendar străvechi şi marea lui apropiere de această perioadă interglaciară poate fi găsită în sistemul vechi de cărţi de Tarot unde Major Arcana (Marea Taină) (Soarele) reprezintă cele 22 de ore ale zilei din era glaciară şi Minor Arcana (Luna) arată cele 56 de săptămâni lunare dintr-un an. Renunţarea timpurie la a mai utiliza cele 56 de orificii Aubrey de la Stonehenge poate de asemenea ilustra restructurarea cunoştinţelor vechi. Înlăturarea unei cărţi de la fiecare suită din setul pentru Minor Arcana (pentru a deveni cărţile de joc comune pe care le ştim astăzi) a reflectat o reajustare a numărului de luni lunare şi a numărului total de săptămâni din noul an calendaristic. Cu toate acestea, refacerea în totalitate a simbolisticii pentru schimbările privitoare la orele zilei a fost mai dificilă în cazul Arcanei Major şi acestea nu au apărut până la crearea celor 24 de rune antice Futhark (cele mai vechi forme ale alfabetului runic -n.ed). Cercetătorul în domeniul runelor, Audrey Fletcher, susţine că runele antice Futhark au origini antice egiptene şi surprind de fapt descoperirea precesiunii. În scopul de a interpreta corect sensul lor adevărat, cele 24 de rune trebuie să fie aranjate şi citite, contrar Marii Taine (Major Arcana) din Tarot, în direcţie inversă acelor de ceasornic.22 Coborârea mezosferei La sfârşitul ultimei ere glaciare, straturile de gheaţă erau încă foarte mari. Dominaţia perioadelor de 100000 de ani de formare a gheţarilor a necesitat atât de multă apă încât nivelurile oceanice au scăzut cu aproximativ 90 de metri la ecuator şi până la 120 de metri în zona Arctică. Pe măsură ce Pământul trecea prin planul galactic cu 13000 de ani în urmă, un mare eveniment s-a produs în zona Arctică, eveniment care a schimbat topografia şi a şters de pe faţa pământului turmele foarte mari de mamifere din câmpiile Arctice. La baza celei mai mari părţi a peisajului Arctic se găseşte un noroi îngheţat, plin de resturi de diferite mamifere, insecte şi plante din Pleistocen. Un fenomen meteorologic catastrofal necunoscut a avut loc în momentul deplasării polilor şi a schimbat, pe parcursul unei zile, peisajul temperat Arctic din Pleistocen în cel îngheţat pe care îl ştim astăzi. Whitley Strieber a fost primul care a folosit termenul de „superfurtună globală” în cartea The Coming Global Superstorm („Iminenta superfurtună globală”).23 Este un termen pe care el l-a folosit pentru a descrie un scenariu fictiv ce descrie prăbuşirea curentului oceanic din Atlanticul de Nord, care a dus la o năvălire a unui aer extrem de rece, de origine arctică, provocând furtuni enorme în toată lumea. Ideea lui se bazează pe o anomalie care a apărut la sfârşitul Pleistocenului, în timpul unui fenomen cunoscut de geologi ca Dryas-ul Recent, când circulaţia termohalină s-a prăbuşit. Această stopare a circulaţiei termohaline, în asociere cu o schimbare a vânturilor tropicale, a dus la o perioadă de răcire extremă a unor părţi din Europa şi America de Nord, inversând de fapt încălzirea care se produsese o dată cu încheierea erei glaciare.24 Cu toate acestea, incidentul de care vorbim nu a creat o iarnă globală, aşa cum se afirmă în scenariul lui Strieber, ci doar a amânat topirea gheţarilor pentru o mie de ani. A afectat mai ales nordul Europei şi părţi ale Americii de Nord.25 O adevărată superfurtună globală ca cea prezisă de Strieber ar implica un eveniment rar, nerecunoscut de către ştiinţa modernă şi fără precedent în istoria meteorologiei moderne. Deasupra fiecărui pol, nordic şi sudic, dincolo de vânturile ameţitoare din vortexul polar, există un gol de aer extrem de rece în stratul atmosferei cunoscut sub numele de mezosferă. Aici temperaturile pot varia de la -90 la -125°C, existând şi variaţii sezoniere.26 Mezosfera s-a răcit cu aproximativ un grad pe an în ultimii 30 de ani. De asemenea, plafonul ei a scăzut cu opt kilometri şi se anticipează că va coborî încă 20 km în următorul secol. În mod ciudat, s-a descoperit că răcirea crescută a mezosferei e legată de o creştere a gazelor cu efect de seră.27 Grafic al temperaturilor din mezosferă O coborâre a acestei temperaturi mezosferice foarte scăzute la suprafaţă se petrece în cazul în care celulele Hadley şi Ferrel se prăbuşesc, în momentul când Pământul se opreşte şi îşi inversează rotaţia – apărând, în sfârşit, o adevărată superfurtună globală. Chiar şi dacă va fi influenţată de către temperaturile polare de la suprafaţă, o mezosferă în coborâre va face ca temperaturile de la suprafaţa Pământului să ajungă la -73.3°C. Coborârea iniţială a mezosferei la sfârşitul ultimei ere glaciare ar fi dus, de asemenea, la diferenţe extreme ale gradienţilor de presiune şi ar fi creat vânturi, care se încadrează dincolo de parametrii care definesc uraganele noastre din prezent, cu o forţă care ar fi dezmembrat – şi într-adevăr a dezmembrat – cam tot ceea ce a găsit în cale, după cum reiese din dovezile obţinute în anumite zone din Alaska şi Siberia.28,29 Astăzi, o superfurtună nu va mai fi limitată de gheţari înalţi de 1,5 – 3 km care străjuiesc latitudinea nordică. Trecerea prin planul galactic la sfârşitul acestui tip de perioadă interglaciară este mult mai distructivă decât la sfârşitul unei perioade glaciare. Nivelurile ridicate ale oceanului vor pătrunde mult în interiorul continentului, ca reacţie la rotaţia Pământului, iar erupţia vulcanului Yellowstone va elimina orice răspuns pe care Statele Unite ar fi de aşteptat să-l dea pe scena internă sau internaţională. Dacă această sosire a următoarei ere glaciare este asemănătoare cu sfârşitul ultimei perioade glaciare, atunci omul modern, care este complet nepregătit pentru acest eveniment, s-ar putea să aibă aceeaşi soartă ca şi autul lânos.   Despre autor: Michael W. Weir a fost botanist şi cercetător în ultimii 21 de ani. În prezent el îşi îndreptă eforturile înspre validarea ştiinţifică a relatărilor strămoşilor săi şi lucrează în prezent la două cărţi, Saving Your Bees: Natural Remedies for Your Hives („Salvarea albinelor: remedii naturale pentru stupi”) şi Elven Handbook -Volume 1: The Lost History of Earth Manualul Elven – Volumul 1: Istoria pierdută Pământului”). El poate fi contactat la adresa: PO Box 55, Quilcene, WA 98376, SUA, şi prin e-mail la: endofprecesiune@aol.com. Pentru a citi versiunea completă a acestui articol, accesaţi site-ul autorului: http://www.endofprecession.com. Note de final: 1. Gore, A., An Inconvenient Truth, Rodale Books, New York, 2006, p. 10 2. Tompkins, P. and Bird, C., Secrets of the Soil, Earthpulse Press, 1998, pag. 179 3. ibid. 4. Schwartz, P. and Randall, D., An Abrupt Climate Change Scenario and its Implications for the United States National Security, Global Business Network, octombrie 2003, disponibil la: http://docbug.com/blog/supplemental/90/climate-change.pdf 5. Muller, R.A., Brief Introduction to the History of Climate, capitolul 1 de R.A. Muller şi G.J. MacDonald, Ice Ages and Astronomical Causes, Praxis Publishing Ltd, Chichester, UK, 2000; disponibil la http://www.muller.lbl.gov/pages/IceAgeBook/history_of_climate.html 6. ibid. 7. The Earth’s Orbit, Life in the Universe, http://www.lifeinuniverse.org/noflash/earthorbit-05-03-02.html 8. Laskar, J., Joutel, F., Robutel, P., Stabilization of the Earth ‘s obliquity by the Moon, „Nature”, 18 februarie 1993; 361 9. Walker, G., Snowball Earth, Three Rivers Press, New York, 2003, pag. 165; vezi şi G. Williams şi P. Schmidt, Proterozoic equatorial glaciation: Has ‘Snowball Earth a snowball’s chance?, The Australian Geologist, 31 decembrie 2000; 117 10. Ward, P.D., Brownlee, D., Rare Earth: Why Complex Life is Uncommon in the Universe, Copernicus Books, New York, 2000, pag. 178 11. Rampino, M.R., Stothers, R.B., Terrestrial mass extinctions, cometary impacts and the Sun’s motion perpendicular to the galactic plane, Nature, 19 aprilie 1984; 308:709-712 12. Eden, D., Scientists Now Know: We’re Not From Here!, Viewzone, http://www.viewzone. com/milkyway.html Este vorba despre un subiect care a dat naştere la multe controverse. Îi încurajez pe cititori săstudieze acest subiect. Vezi reportajul la http://www.virginia.edu/topnews/releases2003/ milky-sept-24-2003.html şi http://www.space. com/scienceastronomy/ galaxy_gobble_030924.html. Controversa Is the Sun From Another Galaxy?, se găseşte la http://blogs.discover magazine.com/badastronomy/2007/06/27/is-the-sun-fromanother-galaxy/. De asemenea puteţi accesa nişte fotografii interesante şi un film despre Călea Lactee care distruge Sag DEG la http://www.solstation.com/ x-objects/sag-deg.htm, unde astrofizicianul Rosemary Wyse de la Johns Hopkins University estimează că
Te-ar mai putea interesa sa citesti si :
Viziunea lui Nikola Tesla despre lumea din secolul XXI
Henri Coandă : Omul ar putea calatori spre stele cu propria sa energie

Sari la bara de unelte

Da mai departe

Bun venit pe Bindiribli! Alege sectiunea dorita din lista de mai jos