Am avut timp, sau mi-am făcut, dacă n-am avut, am avut disponibilitate, răbdare, curiozitate, și, mai mult decât orice, sete de oameni. Cunosc zeci, poate sute de tipologii umane. Știu că sună pretențios pentru un simplu cadru medical mediu, dar eu vorbesc în numele meu de om, nu al profesiei mele. Nu am date, nu am făcut cercetări, nu cunosc statistici, dar am studiat omul în felul meu caracteristic, unic, ca oricare altul, observându-l cu aceleași organe pe care le deține și-un macaragiu blazat, cu ochii mei care se văd, cei colorați, apoi cu cei pe care-i cunosc puțini oameni, da,da!, oamenii mei, și mai am o pereche pe care-o știu doar eu. Să-i zicem simplu: simț. E și el colorat. Are culoarea irisului meu, e veșnic proaspăt, verde, și sper să nu se-nțeleagă c-aș fi lipsită de modestie. N-am folosit cuvintele acelea ca pe niște metafore, ci ca adjective. Îl avem cu toții, simțul acela, fiecare în parte pe-al lui, și nu pricep cum de unii nu și-l cunosc, dar nici nu mă muncesc să-i trezesc, să le spun de existența lui, pentru că aș fi în pericolul de a-mi pierde obiectele studiului…, și asta m-ar lipsi de câteva dintre nevoile mele fundamentale, aceea de a căuta, găsi, gândi, de a cunoaște, de a înțelege, de a mă adapta…, iar de-aici, dacă citim câteva rânduri mai jos, ajungem la subiectul nostru pricipal: Prostia.   Eu am o…plecare, un drum, să-i zic așa, o explicație, o descriere, o teorie…oare mi-aș putea permite s-o numesc? Nu, nu-mi permit. E doar o părere personală. Sau mai multe. Cu cât mai multe întrebări ne punem, cu atât mai informați suntem când le găsim și înțelegem răspunsul. Nimic nou. Asta e demonstrată de oameni mari, nu-i a mea. Și pentru că, de curând, mi-am găsit un nou subiect de studiat, o femeie, deci o să-mi fie greu, m-am pus pe desfăcut bucată cu bucată, pe căutat, pe obținut reacții la diferiți stimuli, pe analizat, pe observat, pe tot ce înseamnă pentru mine “studiat”. Și m-am trezit cu niște întrebări, care-au mai trecut pe la mine, dar de data asta le-am alăturat subiectului meu, în încercarea de a-l înțelege, cunoaște, și mai apoi îngădui, și, nu în ultimul rând, în căutarea unor circumstanțe atenuante, pentru că subiectul nu mi-e cu totul indiferent. Îi dăruiesc timp de-al meu, iar asta spune destul. Sper să mă țină ocupată, să nu mă dezamăgească, să nu caut în van, sau să găsesc două lulele. Dar am timp…S-o lăsăm deoparte, deocamdată, până-mi fac o idee. Dar să dau glas atât nedumeririlor, cât și convingerilor mele. Întrebare: Frustrarea are legătură cu neadaptarea? Nu vi se par cumva…sinonime? Cunosc mulți oameni, i-am urmărit, v-am spus, cu unii am trăit, cu alții n-am mai putut trăi, oameni “moi”, care după ce suferă o pierdere sau sunt înșelați într-un fel sau altul, râmân parcă blocați acolo, pradă depresiei, stane, brane, îmbracă haina-zeghe de frustrat-șifonat, și-o mai și poartă cu mândrie, o perie, o îngrijesc, i se simte izul proaspăt lăsat de fierul de călcat, apoi o asortează atent cu o față compusă din trăsături speciale, sprâncene adunate-a streașină, ochi umbriți-feriți de priviri indiscrete, devoratoare, ochi mijiți căutător, fălci încleștate, mușchi arc, gata-gata să sară, își pun un fel de mască, adoptă un aer, au și o emanație, iar dacă dau frâu liber și atitudinii potrivite… îți dai seama în scurt timp că acel om a fost lipsit de ceva, în mod brutal sau delicat, brusc sau cătinel, cu tact sau fără, pe drept sau pe ne. Poate fi ceva foarte important, cum ar fi deposedarea de o moștenire, sau de-un drept, poate fi vorba de o părăsire, un abandon, unii sunt mult mai sensibili, trec prin depresii majore dacă le-ai ocupat locul de parcare, era dreptul lui!, ce dracului facem aici?!… Unii dau p-afară, te apucă de mânecă, îți explică: “Ai auzit ce-am pățit? Sunt vai-de-ca-pul-meu! Nu știu dac-o să-mi revin vreodată…” Dar își revin, aștia-s recuperabili, prin simplul fapt că vorbesc despre asta și caută ajutor, chiar dacă-i vorba doar de o mânecă stabilă, o ureche ascultătoare, o privire încărcată de empatie, un sfat-două… Dar ceilalți, osândiții pe viață, nici morți nu vor vorbi despre asta! Nu, nu, nu… E crucea lor, da?! Tre’ s-o care-n spate, împovărați, ghebuiți psihic, înlăcrimați în suflet, amari, și de-aici începe marea lor schimbare, devin răi, haini, mârâie, mușcă, te latră de la distanță folosindu-și doar ochii, nu te lasă mai aproape de doi metri, că… dacă-i deposedezi de ceva?! Dar ce vină avem noi, restul, că el n-a reușit să se scuture, să-și scoată haina grea, să-și spele fața cu săpun de casă, să își aplice-o mască cu ou și castravete, să scape de riduri, de urmele dezastrului, și s-o ia de la-nceput, să-și cumpere o geacă nouă, o geacă-două, o șapcă, da!, roșie!, sau o pălărie, nu știu…, un parfum, apoi să se adapteze pierderii, înfrângerii, să învețe să trăiască împreună cu gustul amărui al amintirii, s-o lase într-o cămară, într-o cutie, naibii! Mulți o purtăm pe umeri, mai mult sau mai puțin, am purtat-o și eu, pân-a devenit prea grea, prea de nedus, de nesuportat. Dar am lepădat-o, gata! Nu mai am nici urme, sau așa-mi place să cred… Și se naște o altă întrebare legitimă: Neadaptarea are legătură cu… prostia? (Se întreba și-un filozof, sau afirma asta, chiar…) Mie, una, astea-mi sună exact ca niște sinonime… Poate-s rea, poate-s incapabilă de-a-nțelege, deși am fost acolo, dar eu m-am muncit, m-am trezit, m-am desprins de ea, am reușit depășirea, am semnalizat regulamentar și-am trecut peste, că pe lângă n-am putut. Se îngustase drumul. De prostie nu-ntreb. Cred cu tărie că știu. Are legătură cu genetica. Doar la irecuperabili, că despre ei vorbesc, de sechelari. Departe de mine gândul de a face vreun paralelism între cele două. Refuz cu toată ființa să permit măcar nașterea nuanței de sinonim când vine vorba de genetică și prostie. S-a observat că le-am și pus în ordinea importanței, da?!, deși pornind de la defectul suprem al omenirii am ajuns să vorbesc despre genom… Păi…nu?! Hai să dezvoltăm, să căutăm adânc, pentru că mie-mi trebuie ochelari interni, vreau să văd clar, limpede, de-aproape. Le-aș lua pe rând, așadar. Cu toții suntem dependenți de câte ceva sau de (cât) mai multe ceva-uri. Că e vorba de ciocolată sau cafea, de nicotină sau alcool, de prieteni sau de muzică, de muncă sau de bani, de mamă sau de nevastă, de tată sau de bărbat… Pentru dezvoltare, încă din uter, avem nevoie de anumite substanțe, n-avem cum fără ele, viitoarele mămici se-ndoapă cu pastile, cu vitamine, minerale, chestii importante pentru făt, s-au făcut studii, știm; pentru evoluție, la fel, am avut nevoie, și avem încă, de substanțe importante, și pentru asta s-au făcut cercetări: s-a demonstrat că fără anumite substanțe de care-au beneficiat predecesorii noștri când au început să vâneze, și anume proteinele animale, nu li s-ar fi dezvoltat sistemul nervos, imunitar, muscular și nu numai…., dar nu ăsta este subiectul “teoriei” mele, voiam doar să subliniez o dâră din cursul evoluției noastre, ca specie, și dependența de substanțe; pentru adaptare, în toată complexitatea ei, la fel. Nu putem crește fără ele, fără substanțe. Felurite. Nenumărate. O seamă de. Dependența de ele, are, oare, legătură cu neajunsul, cu lipsa, cu “neumplerea”, cu… neîmplinirea? Ne lipsesc, și, natural, conform speciei, le căutăm de mici, le dorim, le râvnim, ne luptăm pentru ele, le cerem, le cumpărăm, le obținem, le avem, ne agățăm de ele, sunt ale noastre! Sau ar trebui să le avem. Ca să nu ne tremure mâinile, să putem băga ața-n ac, să putem opera (cunosc chirurgi ce pot opera doar în timp ce substanța preferată le răsfață neuronii), să putem comunica, să nu ne-apuce dracii, să fim bine, nu?! Dependența de oameni, bunăoară, are legătură cu frica? Un alt fel de “neumplere”, neîmplinire. Frica de a pierde. De a rătăci. De a scăpa printre degete. De-a rămâne goi, goliți. Când ne îndrăgostim, suntem (recunoașteți, care-ați fost sau sunteți!), dependenți de persoana aducătoare de fericire? Deci, de substanțe. Intrăm în depresii și/sau în sevraj, dacă nu primim endorfinele noastre, dopamina fericirii, feromonii, adrenalina cea de toate zilele frumoase, și-apoi hormonelile-scormonelile, testosteronul și estrogenul. Ne trebuiesc! Le dorim dinăuntru, lăuntric!, să vină din afară. Adică, cum? Când iubim suntem proști?, ar fi o altă întrebare… Să fiu nițel dură, mi-am propus, de nervi, pentru că am recunoscut, printre rânduri, că sunt proastă. Dar sunt bine. Nu-s în șoc. Nu-s supărată. Dar, vreau să știu!, cum?! Sunt proastă sufletește? Există suflete proaste? Naaa… eu sunt cu totul! Nu mă recunosc, nu mă mai știu, nu mă găsesc, nu mă înțeleg bine cu mine, ne certăm, renunțăm, facem compromisuri, dar nici nu caut un echilibru… Cum, de ce? Că-mi place! Da. Mult. Vai!, nu afirm că îmi place să fiu proastă. Doar că nu pot trăi fără prostia mea de toate zilele, fără bunătățile…substanțiale, nu pot băga în gură nici mâncare, nici apă, nu pot băga nici o subsanță de-asta, comună, din pătrunjel sau morcovi, le vreau pe-alea de care sunt dependentă! Surse de fericire. Mi-e clar ca bună-ziua. Sunt dependentă de fericire. Nu-s toantă. Ce ușurare! Suntem năuci de dragoste prin prisma chimiei, a fizicii, a proceselor complexe ce se petrec în noi. Că altă explicație n-am. Cum să-ți dorești să fii blegit, să te fâstâcești, să roșești, să-ți scape lucrurile din mână, să te duci să cumperi pâine și să te-ntorci cu ulei, sau cu lămâi, să vezi totul în jur în nuanțe de gri, să nu mai ai nevoie de nimic, să nu-ți mai fie sete?! Nu-ți dorești. Substanțele vin peste tine, dar nu pentru a te învinge, sau a te cotropi, vin doar să te învăluie, să te înalțe, să te…plutească, să te îmbete…zic. Și ne place teribil, așa-i?! Dar… Să fie oare vorba și de… imaturitate? Imaturitate sufletescă, ar merge? Și dacă le-am pune pe toate pe aceeași tavă, unde stă ca o Doamnă și Prostia, adică…domnește? Asta ne-ar face niște tăvi imense, pe care domnesc, mai multe sau mai puține, mai în umbră sau mai țipătoare, chestii perceptibile pentru cei din jur, chestii de care se folosesc pentru a ne cântări, a ne judeca, pentru a-și construi părerea despre noi, neavând habar că unii mai au o tavă mică, pentru musafiri de vază, pentru oamenii lor, ce nu se scoate așa, la vederea oricui. Și mai am o întrebare. De ce ne înconjurăm cu oameni ce ne seamănă, sau, cel puțin, îi căutăm neobosit, sperăm că-i găsim? Asemănători, asemenea, similari, compatibili, cu abilități asemănătoare, cu idei așijderea, cu oameni ca noi. Pentru că, și aici duritatea revine pe buzele mele, sau pe buricele degetelor, de fapt, că scriu, eu sunt de părere că ne considerăm pe noi înșine idealul. (Un pic cam subiectivi, cam mândri, nu credeți?) Și mai căutăm unul, poate mai mult pentru confirmare, poate doar pentru completare, sau, pentru plăcerea de a ne descoperi cu alți ochi, cu ăia de deasupra, de dinafară, pentru a ne percepe cumva pe noi înșine cu toate simțurile, cu toate trăirile, pentru a ne…autogusta, dacă există termenul. Dacă nu…altul mi se pare searbăd. Ne dorim o oglindă care să reflecte ce ne place nouă să vedem mai mult la noi, sau una care să conțină și toate lipsurile noastre. Cu cât este mai curată, mai fidelă, cu atât ne e dependența mai mare. Trebuie s-o avem permanent, să vedem încontinuu cât de buni suntem, ne-am băga-o-n poșetă, geantă diplomat, rucsac, plasă, după caz, s-o avem la-ndemână, mereu. Să fim liniștiți. Și întregi. Suntem oarecum prostiți, buimăciți, dar nu de lipsa sinapselor, a informațiilor, din cauza indolenței, sau, de ce nu, a incapacității…genetice. De dependență de substanțe, asta e! Clar! Ca bună-ziua. De Kitty Georgescu Sursa: Editura Mateescu – http://edituramateescu.ro/2014/02/dependenta-de-fericire/#sthash.lk1Up5rQ.dpuf