Când vine vorba de arte marţiale toţi ne gândim la ninja şi samurai, iar expresia „arte marţiale româneşti” poate stârni un zâmbet ironic. Însă nu este chiar aşa de simplu. Să ne uităm la câteva mărturii din vechime – la 1656 germanul Conrad Iacob Hiltebrand descria astfel o scenă din Cluj:

„Românii poartă în mod obişnuit ciomege. Felul de folosire al acestor măciuci l-am aflat la Cluj. Un asemenea „Romunus” sau român voia să apuce ceva; atunci, într-o clipită au fost vreo 10 ciomege pe spinarea lui, de ale căror lovituri a ştiut să se apere cu îndemânare cu ciomagul său lung, astfel a scăpat din această treabă fără vreo durere deosebită.”

O adevărată probă de Bōjutsu dacă vreţi. Dimitrie Cantemir scria despre moldovenii secolului al XVII-lea că:

„Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului o armă la folosirea căreia nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”

De undeva sau de la cineva au învăţat moldovenii să mânuiască sabia cu iscusinţă. Dacă prin arte marţiale înţelegem metode de luptă tradiţionale, care se referă în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care să fie sistematizate şi să beneficieze de aportul unor maeştri care să întemeieze şcoli în care să existe o programă bine stabilită – atunci Europa medievală nu este foarte deosebită de China şi Japonia.

Cel mai vechi manual de luptă cu sabia din Europa datează din jurul anului 1290, scris în latină şi germană (detalii aici). Johannes Lichtenauer este considerat părintele artelor marţiale europene: de la el ni se păstrează un manual datat în anul 1389 care acoperă tehnici de luptă cu sabia (cu armură şi fără armură, pe cal sau pe jos) dar şi tehnici de luptă cu mâinile goale. Învăţăturile lui Lichetnauer au fost transmise sub forma unor versuri pentru o memorizare mai uşoară, din păcate destul de criptice şi greu de înţeles în ziua de azi. După 1400 a urmat o adevărată explozie de manuale de luptă ale uceninicilor lui Lichtenauer, extinse asupra tehnicilor de luptă cu suliţa, cuţitul şi ciomagul, inclusiv manuale dedicate luptei cu mâinile goale. În aceeaşi perioadă au început să apară astfel de manuale şi în Italia (detalii aici). Revenind la ţările române: cel mai probabil la curţile voevozilor au ajuns astfel de maeştri, odată cu armele importate din Europa occidentală. Realitatea nu a fost precum în filmele lui Sergiu Nicolaescu cu ţăranii mânuitori de plug pe vreme de pace şi de sabie pe vreme de război. În realitate războaiele românilor au fost duse în evul mediu de nobilime (mai ales mica nobilime) care avea timp liber să înveţe să lupte cu diversele arme existente. Nu aş zice că au existat „arte marţiale româneşti” propriu zise, mai degrabă românii au fost încadraţi în curentul general european. Iar artele marţiale tradiţionale au dispărut din ţările române pe la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. În primul rând a fost vorba despre tendinţa europeană de generalizare a armelor de foc care au transformat spada mai întâi în arma cavaleriei şi mai apoi în element decorativ (iar în cazul specific românilor a fost secolul fanariot în care nu a mai existat o armată a românilor iar nobilimea s-a trasnformat în funcţionărime). În secolul al XIX-lea românii au început goana să ajungă din urmă Occidentul european şi au adoptat sistemele şi structurile armatelor europene moderne – cam în acelaşi timp cu Japonia şi China. Unde a ajuns fiecare e altă poveste. Sursa: George Damian – http://www.george-damian.ro/cand-si-cum-au-disparut-artele-martiale-romanesti-5351.html