Scris de Adrian Majuru:

“Cauzele relelor care ne apasă sânt mai multe” a spus la 1870 Mihail Anagnoste. La începutul secolului XX, Nicolae Filipescu a descris procesul politic prin care se vor naşte “baronii locali” şi ce vor fi ei de fapt. Autorul începe prin a defini “egalitatea politică” care reprezintă “dreptul tuturora de a participa la suveranitatea naţională. Aici se pune chestiunea sufragiului universal” dar, se ştie că “zece milioane de ignoranţi nu fac cât o inteligenţă”. Apoi “toate progresele se realizează de minorităţi. E vorba de minoritatea acelor spirite agere care pătrund departe în viitor, care cuceresc progresul şi fac pe urmă ideile lor în profunzimile maselor populare”. Dacă într-un stat “socialist” elitele vor fi ignorate şi înlăturate în urma unui cataclism istoric şi apoi înlocuite de clientelismul politic, vom avea următorul “raţionament”: “Tu judecător comunal, nu eşti capabil să hotărăşti despre o deschidere de drum; tu jurat, nu poţi să judeci o calomnie ce s-a produs în cercul restrâns al comunei tale; tu primar, nu poţi să sapi un şanţ ori să croieşti un drum, dar eşti vrednic ca să hotărăşti despre politica externă şi internă a României! Ei bine, aceluia căruia nu se poate da de făcut un şanţ ori un uluc, noi nu-i dăm pe mână destinele ţării”. Nicolae Filipescu nu putea intui destinul României de peste numai 40 de ani dar a anticipat structura clientelismului politic de astăzi. El considera că “în statul socialist, cei mai mulţi vor râvni la locurile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialistă. Neapărat este mai plăcut să supraveghezi pe alţii decît să munceşti tu însuţi. (…) Funcţiile subalterne care cer mai multă muncă, vor fi părăsite întrucât răsplata e aceeaşi, statul dând tuturor cât le trebuie ca să trăiască. E fatal aceasta.” Cum vor arăta respectivii “inspectori” după două-trei generaţii de guvernare “socialistă”? Ei bine, “vă închipuţi un senior feudal, un baron din evul mediu, mai tiranic decât aceşti inspectori ai muncii, care vor hotărî nu numai partea ta de muncă, dar şi felul de muncă ce ţi se impune şi cu biciul te vor sili să-ţi împlineşti partea de muncă!” (pp.19-20) “Baronii”, după cum se vede, sunt într-adevăr “legende vii”. În istoria noastră, ei nu reprezintă nimic altceva decât segmente subculturale ale unui stat anarhic. Dar nu comunismul a creat acest subprodus social, cunoscut astăzi sub paleativul de “baroni locali”. Comunismul a dat forma finală, a desăvârşit acest segment social decizional din România de astăzi. El exista dinainte în pulberea demografică a satelor moldo-valahe, în drojdiile sociale pregătite să profite de circumstanţele pe care istoria le oferă ciclic unor popoare nefericite. Dar, după cum spunea Mihail Anagnoste la 1870, “cauzele relelor care ne apasă sânt mai multe. Mai întâi, relele năravuri învechite; supunerea către cine se scoală mai de dimineaţă, fie ori ce soiu de om va fi, fie şi un şarlatan de nimic. Obiceiul de a vedea cu ochii altuia; aşteptarea de la acesta, pentru orice mişcare; năzuirea întrânsu a ne face foloasele şi vieţuirea (vezi mitul “tătucului” care te ajută la toate, de la Stalin la Iliescu, trecînd prin Dej şi Ceauşescu, n.m.); prin urmare, pitularea oamenilor, destrămarea lucrurilor, nimicnicia obştească; iată drojdiile, sau rămăşiţele din vechime. Aceste rele au fost câştigate sub despotimsul Turcesc. (“cel mai steril din istorie” potrivit lui Emil Cioran n.m.). Când vom cerceta de aproape acest despotism barbar, împilator dar de nimic îngrijitor, vom afla deosebirea sa, de cele ce vedem acum. Era o neorânduială în toate, din care izvora o apăsare neghioabă. Despotismul adevărat, viclean şi cugetător, este alt veac; loveşte nu numai trupul ci şi sufletul. El rosteşte vorbe late; este drept, popular, are toate darurile; numai, în vreme ce sărută scoate din buzunar punga; când îi vine mai bine, înfige cuţitul pe la spate şi fără veste.” “Pe deasupra năravurilor noastre putrede, acuma prenoite şi sporite, se ivi o constituţie ticluită pe constituţia Belgiei; copiată şi votată în patru-cinci zile, soldăţeşte, pe când se scria „moarte“, pe pereţii Bucureştilor, pentru cine ar fi pus-o la îndoială şi dezbatere. Nu s-a ţinut socoteală de starea noastră înapoiată, în privinţă cu Belgia; întrecându-se chiar constituţia Belgiei, prin adaosul votului obştesc în alegeri. Istoria toată dovedeşte, că împărtăşirea obştii la treburile statului, mai ales în alegerile legislative, fără învăţătură înaintată şi obştească, fără moravuri curate şi religioase, a fost totdeauna pieirea societăţilor.” În consecinţă, “a fost anarhie, fiecare urmând după placul nedestoiniciei şi a patimilor sale, nu după datorie, anarhie care se sfîrşeşte neapărat prin despotism. Carul nemai mergând, prin bună şi dreaptă înţelegere, între toţi, unul, mai cutezător şi mai prefăcut, se face cârmaciul tuturor” (Mihail anagnoste). România este încă “o ţară tânără, care n’are încă experienţa mânuirii seculare a libertăţilor. Aduce puţină lumină într-o materie obscură – şi nu este cuvânt care să dea loc la interpretări mai diverse şi la specule mai interesante decît cuvîntul „democraţie“(N.Filipescu). Într-un regim care se pretinde „democratic“, “nu pot da însă roade trainice acele partide hibride, cu caractere nedefinite, ale căror hotare nu sunt adânc brăzdate, care trăiesc din împrumuturi de la unii şi de la alţii, care voind să fie tot, nu reprezintă nimic şi sunt adevărate corcituri politice”. Şi în acest marasm, adevărată “supă primordială” apar câteva mogâldeţe, hibrizi la rândul lor dar care, ţin loc de autoritare ca substitut al unei anarhii incipiente: “baronii”.